Linkuri accesibilitate

Vladimir Tismăneanu

Motto: „N-am încredere decât în omul singur, dar în el am foarte multă încredere” - Mihail Sebastian

Spiritul revoluționar, spiritul critic și interogațiile fierbinți
Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:07:27 0:00
Link direct

Secolul XX a fost unul al fanatismelor ideologice, al utopiilor redemptive și al pasiunilor colectiviste. În anii ’30, numiți de poetul englez W. H. Auden „a low and dishonest decade”, spiritul revoluționar, încarnat în extremele de stânga (bolșevism) și de dreapta (fascism) a purtat un război deschis împotriva spiritului democratic, liberal, burghez, pe scurt critic. Una din cărțile la care țin în chip deosebit este Cum am devenit huligan de Mihail Sebastian (1907—1945). Apariția în 1935 a acelei cărți, ca ripostă la controversele generate de incendiara prefață a profesorului Nae Ionescu la romanul De două mii de ani (1934), o tentativă de justificare logică a antisemitismului teologic, a devenit ceea ce se cheamă une cause célèbre. Dar nu prefața lui Nae Ionescu ne interesează acum, nici mistica politică propagată de acesta, o formă sui generis de romantism politic anticapitalist. Ceea ce propun aici este să readucem în discuție câteva idei ale lui Sebastian care mi se par de o incontestabilă, dogoritoare actualitate acum, când noi radicalisme populiste și noi ideologii totalitare amenință, fluturând drapelul anti-burghez, fundamentele unei ordini întemeiată pe refuzul înregimentărilor oarbe, deci pe spiritul critic. Pentru cei mai tineri e bine să amintim că eseul-pamflet scris de Sebastian, de fapt un manifest anti-totalitar, unul dintre primele la nivel european, a fost interzis în anii comunismului. Cenzorii știau bine de ce. Ideologia rece nu putea admite interogațiile fierbinți.

Să spunem că antiteza spirit revoluționar—spirit critic este prezentă și într-un eseu faimos al lui Leszek Kołakowski, publicat, în traducere franceză, cu prefața lui Jorge Semprún. Pentru Kołakowski, mentalitatea revoluționară este una care opune salvarea imediată, totală și absolută, damnațiunii totale, la fel de definitivă și absolută. Deci „totul sau nimic”. Altfel spus, revoluționarii nu cred în purgatoriu (vezi Leszek Kołakowski, L’esprit révolutionnaire, Paris, Médiations/Denoel, 1985). Așa gândeau și revoluționarii mistici din România anilor ’30, fie ei leniniști sau fasciști, admiratori ai Cominternului sau ai Căpitanului.

Scrie așadar cu acută luciditate Mihail Sebastian în 1935, în plin război civil internațional, spre a relua conceptul politologului exilat german Sigmund Neumann: „Comuniștii și fasciștii își fac din spiritul de cazarmă axa acțiunilor lor politice. Mai mult decât atât: justificarea lor morală. Omul în uniformă este tipul de grandoare umană, pe care experiențele extremiste de dreapta și de stânga încearcă să-l impună timpului nostru. Cămășile negre, brune, albastre și verzi simplifică violent ideile, atitudinile și sentimentele reducându-le la o culoare, la un semn, la un strigăt”.

Altfel spus, spiritul revoluționar, întotdeauna profetic și maniheist, uniformizează, masifică, șterge diferențele de personalitate, reduce totul la numitorul comun al obedienței cazone. Spiritul revoluționar se pretinde creator, este în fapt nihilist.

Scrie Sebastian mai departe despre modul în care tiraniile totalitare pariază exact pe dorința de supunere și pe voluptatea auto-emasculării autonomiei persoanei: „Se retează astfel dintr-odată toate îndoielile posibile, se strivesc nuanțele, se teșesc sub o formidabilă presiune nivelatoare pozițiile personale de gândire. Nu rămân în joc decât două-trei adevăruri absolute și nebuloase, asupra cărora nimeni nu are voie să se întrebe, dar pentru care toată lumea trebuie să moară. Da, da—alb, negru. Atât. Restul e suprimat, șters din conștiința noastră, sterilizat în sensibilitatea noastră. Cu o cămașă, cu un imn, cu un salut și cu o insignă, ai rezolvat toate problemele, ai găsit toate răspunsurile. Vrei o religie? Iată o carte de membru. Vrei o metafizică? Iată un imn. Vrei o pasiune? Iată un șef”. Oamenii tânjesc, în asemenea condiții de debusolare axiologică, spre ceea ce Erich Fromm a numit, tot în anii ’30, the magic saviour (salvatorul magic). Cauza este teama de libertate, dorința de evadare din libertate (escape from freedom). Așa se naște ispita totalitară despre care a vorbit Jean-François Revel în anii ’70.

Este vorba, spune Sebastian, de extazul omului în uniformă: „O sută de mii de tineri care ridică într-o arenă brațul drept în sus, o sută de mii de brațe tresărind parcă dintr-un singur umăr, este o mașină care flatează nu știu ce instinct de putere, nu știu ce senzație biologică”. Da, există ceva ce ține poate de instinctul morții, pulsiunea thanatică detectată de Freud în această frenezie a supunerii.

În 1935, scriitorul româno-evreu Mihail Sebastian anticipează demonstrațiile unor Elias Canetti, Arthur Koestler, George Orwell, Manès Sperber: „Corurile, marșul în cadență și simbolurile vagi, aceste beții psihologice sunt materia primă a oricărei dictaturi. Că sunt dezonorante sau nu, puțin interesează. Ele sunt eficace, și asta e de ajuns. Există un singur dușman care le poate sta împotrivă: spiritul critic. De aceea, orice dictatură, fascistă sau comunistă, debutează prin suprimarea lui. ...Noaptea de chef va trece însă, și în zori va veni dezgustul. Nopțile de chef țin uneori foarte mult în istorie: ani și decenii, dacă nu veacuri. La sfârșitul lor, dezgustul însă vine fără greș. ...Marxismul și fascismul pot cuprinde o sută de adevăruri politice și economice decisive, dar amândouă pornesc de la o groaznică ignorare a omului. Este și în marxism, și în fascism o lipsă de viață și un abuz de scheme care le face din capul locului artificiale. Acest lucru se va răzbuna astăzi sau peste o sută de ani, dar se va răzbuna. ...Se circulă greu astăzi prin lumea ideilor, fără uniformă. Spiritul critic n-a avut niciodată uniformă. E un civil”.

Mitologii staliniste
Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:05:28 0:00
Link direct

Se spunea pe vremuri că problema istoriei sovietice este aceea că „nu știi niciodată ce se va întâmpla ieri”. Rolul memoriei în înțelegerea trecutului apare din ce în ce mai complicat prin rescrierea permanentă a istoriei, iar nostalgia pentru trecutul sovietic a devenit unul din cele mai populare subiecte în cercetare (pe fondul unei inflații de show-uri, filme și muzică populară care proliferează din venerația nostalgică a erei sovietice). Mai mult, spre deosebire de Europa Centrală și de Est unde tranziția la democrație a fost acompaniată de un proces de decomunizare (construit și imaginat pe baze juridice, deși nelipsit de dificultăți și contradicții), în Rusia postcomunistă nostalgia își are originea, în cea mai mare parte, în incapacitatea legală de a „trage la răspundere” vechiul regim. Spre deosebire de cei mai mulți reformatori ai democrațiilor post-totalitare, democrații din Rusia post-sovietică care au preluat puterea după tentativa de lovitură de stat din august 1991 nu au intenționat vreodată să declanșeze un astfel de proces.

Chiar așa stând lucrurile, un alt regim al memoriei, întemeiat pe o istorie necontrafăcută, deci una cuprinzătoare și capabilă de empatie pentru victime, reține faptul că 25 de milioane de oameni au pierit, de partea sovietică în cel de-Al Doilea Război Mondial, dintre care 7 milioane ca militari (soldați și ofițeri). Ceea ce se numește Marele Război pentru Apărarea Patriei nu a fost războiul lui Stalin. Mulți am văzut filmul lui Andrei Tarkovski, „Copilăria lui Ivan”. Cartea istoricei britanice Catherine Merridale așază lucrurile în adevărata lor lumină atunci când vorbește despre Ivan’s War: Life and Death in the Red Army, 1939—1945 (Picador, 2006).

În perioada 1937—1940, Stalin a fost direct responsabil pentru lichidarea, sub aberantele acuzații de complot, a celei mai mari părți din elita militară sovietică (de pildă, cinci din cei șapte mareșali ai URSS au fost executați ca spioni și trădători, în frunte cu Mihail Tuhacevski și Mihail Blukher). Între cei lichidați a fost și tatăl lui Evgheni Primakov, specialistul în Orientul Mijlociu care avea să devină la un moment dat premierul Federației Ruse după prăbușirea Uniunii Sovietice. Stalin, Kliment Voroșilov (comisarul pentru Apărare), Lavrenti Beria (șeful NKVD după 1938) și Lev Mehlis (șeful Direcției Politice a Armatei) au fost direct implicați în decapitarea Armatei Roșii. Tot Stalin și acoliții săi au decis masacrul de la Katyń, războiul cu Finlanda, anexarea prin dictat a Țărilor Baltice, a Basarabiei și a Bucovinei de Nord.

Au trecut atâtea decenii de la momentul în care, în februarie 1956, Nikita Hrușciov a început demolarea din interior a mitului lui Stalin. A urmat Congresul al XXII-lea din octombrie 1961, când mumia sociopatului dictator a fost expulzată din ceea ce a rămas până astăzi Mausoleul lui Lenin. Cu aprobarea directă a liderului partidului, a apărut în 1962, în revista literară lunară Novîi Mir condusă de Aleksandr Tvardovski, nuvela lui Soljenițîn O zi din viața lui Ivan Denisovici (tradusă și publicată în România abia după 1990).

În timpul glaciațiunii dominată de Leonid Brejnev și Mihail Suslov, s-a încercat reclădirea parțială a mitului lui Stalin, îndeosebi ca „strateg vizionar”. După 1985, Mihail Gorbaciov a reluat ofensiva destalinizării, declarând în 1987 crimele lui Stalin drept „neuitabile și neiertabile”. Întreaga politică numită glasnost (deschidere, sinceritate) a avut ca direcție principală demolarea legendelor propagandistice despre Stalin și stalinism. În perioada Elțin (1991—1999), mitul lui Stalin a continuat să se afle sub atac, fiind întreținut în primul rând de grupuri de veterani, de naționaliști extremiști și de ultra-reacționarul, șovinul Partid Comunist al Federației Ruse.

Recursul la imaginea beatificată a unui Stalin glorios-magnific face parte din acel registru mitologic pe care îl definesc drept al fantasmelor salvării, o formă de supra-compensare pentru o stare de malaise, de debusolare axiologică, de disperare istorică. Rusia nu poate astfel evita confruntarea cu trecutul, recunoașterea momentelor tragice, a suferințelor de nedescris trăite de milioane de inocenți. Acesta este scopul acțiunilor societății „Memorial”, al inițiativelor promovate de militantul pentru drepturile omului Serghei Kovaliov (n. 1930) și de alți exponenți ai liberalismului civic inspirat de lupta și ideile lui Andrei Saharov (1921—1989).

Încarcă mai mult

Vladimir Tismaneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-comuniste . Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai.

Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și a perioadei postcomuniste.

A condus Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din Romania – al cărei raport final a fost prezentat președintelui Traian Băsescu în Parlament, pe 18 decembrie, 2006. Un an mai târziu a co-editat cu istoricii Dorin Dobrincu și Cristian Vasile publicarea raportului la editura Humanitas Intre februarie 2010 si mai 2012, Președinte al Consiliului Științific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER).

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG