Anii 1947 și mai ales 1948 au fost cruciali în eșafodarea noului sistem politic și economic în România. Oricum am privi lucrurile, ceea ce s-a întâmplat atunci a semnificat o radicală reașezare a realităților din țară, întreprinsă prin violență, constrângere, manipulări simbolice, teroare și corupție. Comuniștii români au adoptat, fără reticențe și fără scrupule, modelul economic și politic stalinist. Mai întâi, la așa-zisul congres de unificare din februarie 1948, s-a produs strangularea și lichidarea social-democrației. Se obținea astfel deplina „omogenizare” a spațiului politic și instituirea regimului monopartidist. Sindicatele erau transformate, în consonanță cu modelul leninist, în simple „curele de transmisie”. În iunie 1948, strategia sovietizării țării se concretiza în actul samavolnic al naționalizării principalelor resurse industriale și financiare.
Din acel moment, se poate vorbi de distrugerea sistematică și consecventă a pieței libere din România. În plan social, se desfășoară o campanie perseverentă de anihilare a oricăror inițiative spontane și se urmărește lichidarea ultimelor enclave de rezistență civică. Să amintesc aici arestările masive întreprinse în primăvara lui 1948 în mediile studențești. Eradicarea fascismului este utilizată din nou ca argument pentru nimicirea oricăror nuclee de gândire și acțiune autonomă. Reforma învățământului impune limba rusă ca limbă obligatorie în școli și facultăți. Marxism-leninismul, în fapt o grotescă însăilare de citate din Lenin și mai ales din Stalin, este proclamat drept summum al gândirii filosofice moderne și impus ca materie obligatorie. Se rescriu manualele de literatură română într-o viziune pe cât de schematică, pe atât de falsă. Corifeii esteticii staliniste în varianta românească (N. Moraru, Traian Șelmaru, Mihai Novicov) aplică directivele echipei Răutu-Roller-Ofelia Manole și propun noile table de valori inspirate de sinistrul principiu al „partinității”. Tot ceea ce contravine ideologiei oficiale este decretat subversiv. Mihai Eminescu, I. L. Caragiale, Liviu Rebreanu, chiar și Mihail Sadoveanu sunt mutilați pe patul procustian al nihilismului proletcultist.
Partidul comunist, ale cărui rânduri cresc simțitor prin încorporarea atâtor oportuniști gata să guste din privilegiile oferite de noua putere, este lipsit de orice discuție internă. „Centralismul democratic”, menționat în statut, nu este altceva decât camuflajul unui autoritarism sectar și militarist. Indiferent de adversitățile și antipatiile dintre diverșii potentați, ei nutresc cu toții aceeași ostilitate față de orice urmă de pluralism, față de ideea însăși a competiției și dialogului. Teza jdanovistă a confruntării dintre cele două „lagăre” (cel socialist și cel imperialist) duce la un climat de suspiciune generalizată și de panică universală. Arestările se țin lanț.
La vârful piramidei, Lucrețiu Pătrășcanu este eliminat sub absurda acuzație de naționalism burghez. Ceva mai târziu, în 1949, Gheorghe Gheorghiu-Dej îl va stigmatiza pentru pretins „titoism” și chiar pentru trădare și spionaj. Campania anti-iugoslavă dictată de Kremlin își află între comuniștii români propagandiști zeloși. Este suficient să răsfoiești paginile Scînteii și Luptei de clasă spre a vedea că absolut toți liderii comuniști români se angajează cu entuziasm în acerba acțiune de condamnare a „deviatorilor” iugoslavi.
Firește, ceea ce se petrece în 1948 nu e decât prologul unei tragedii care se va desfășura pe parcursul anilor următori: arestările masive în rândurile elitelor culturale, militare și politice ale epocii precomuniste, distrugerea proprietății private în agricultură și începutul colectivizării forțate; imensele șantiere/ lagăre de concentrare; pe scurt, transformarea țării în laboratorul teribilului experiment stalinist. Înstrăinați de baza lor proletară ale cărei interese pretindeau că le reprezintă și fără o înțelegere profundă a complexelor dileme sociale și economice ale țării, comuniștii români au fost convinși că sovietizarea rapidă (adică imitarea întocmai a modelului sovietic) este singurul răspuns valid la tumultul socio-economic al anilor precedenți.