Zbigniew Brzeziński (1928—2017) a condus ani de zile seminarul despre comunism de la Universitatea Columbia. Pe 26 aprilie 1972, Hannah Arendt (era profesoară la New School of Social Research) a vorbit despre „Stalinism în retrospectivă”. Explica faptul că în memoriile Nadejdei Mandelștam găsim detalii pe care nu le știam, se prea poate—dar pe care cu greu am fi îndrăznit să le închipuim adevărate: anume, că trebuie să fi existat un anumit număr de oameni care nu și-au schimbat nicicând valorile. Că nicicând nu au crezut astfel de oameni faptul că istoria avansează în al ei marș neînduplecat prin sacrificarea victimelor. Acești oameni au știut ce este și ce nu este crimă în acea perioadă. Hannah Arendt cugeta la cât de greu va fi fost să „păstrezi o asemenea integritate a minții” în timpul acelor ani. Alții ar fi putut să se îndoiască, dar Nadejda Mandelștam nu a făcut-o niciodată, spunea profesoara Arendt—ea știa! Tot ea era capabilă să distingă între ceea ce credea, ceea ce trebuia să facă și ceea ce era pur și simplu o minciună. Hannah Arendt a descris Hope Against Hope drept „unul din cele mai mărețe documente umane” ale secolului. Cartea este cu atât mai remarcabilă cu cât, continua ea, această femeie nu este un artist; ea nu este un scriitor; „ea este doar o mare personalitate morală”.
Nikita Hrușciov a fost unul din cei mai fideli locotenenți ai lui Stalin. Înzestrat cu o obediență dusă la extrem, el a urmat ordinele khoziain-ului (patronului, boss-ului, șefului) fără clintire. Era un adept fanatic. Toate acestea fac din revolta împotriva fostului idol cu atât mai dramatică. Atunci când atacă mitul lui Stalin în februarie 1956, Nikita Hrușciov rupe practic cu propriul său trecut. Așa cum spunea cândva și filosoful italian Lucio Colletti, „Hrușciov a reprezentat într-adevăr un moment crucial în istoria postbelică. ...a simbolizat într-adevăr încercarea—oricât de inadecvată și discutabilă—de a declanșa un proces de transformare a societății sovietice printr-o condamnare radicală și violentă a lui Stalin”. Staliniștii de serviciu (Molotov, Malenkov, Thorez, Mao, Enver Hoxha, Gheorghiu-Dej, Rákosi, etc.) o știau. Toți l-au detestat profund. Discursul Secret va rămâne ca unul din cele mai importante documente ale secolului XX...
Nu încape îndoială, filosoful politic și economistul de secol XIX pe nume Karl Marx nu a fost strămoșul intelectual direct al lui Stalin. Filiația a fost mediată (vermittelt) de Plehanov, Lenin, social-democrații gruzini, până la un punct chiar de marxismul austriac. Și totuși, așa cum au arătat Leszek Kołakowski, Martin Malia și Andrzej Walicki, stalinismul a fost unul din principalele curente ale marxismului într-un secol al devastatoarelor furtuni ideologice. Stalin da, s-a perceput pe sine ca marxist și a acționat în consecință. Nu a fost vorba doar de simpla sete de sânge, vendetă compulsivă sau vreun apetit gargantuesc pentru putere printre factorii care i-au motivat operațiunile genocidare, dar, mai mult ca orice altceva, a fost vorba de convingerea sa fermă că era adevăratul discipol al lui Lenin. La rându-i, Lenin fusese convins că era singurul succesor apostolic al lui Marx…
Partidul Comunist Român (membru al Internaționalei a Treia) a fost fondat pe 8 mai 1921. Pe parcursul întregii sale existențe, legală, clandestină, sau la putere, el a fost dedicat cu arme și bagaje mitologiei staliniste și s-a opus în mod visceral oricăror tentații liberale. În 1956, liderii comuniști români au respins destalinizarea și s-au înhămat, mai întâi timid, apoi fățiș, la un proces de desovietizare fără liberalizare. După ce Nicolae Ceaușescu a ajuns la putere în martie 1965, succedându-i lui Gheorghiu-Dej, el a simulat, manipulat și exploatat sentimente naționaliste, inclusiv antisemitismul și ungarofobia. În acest sens, așa cum am încercat să demonstrăm Marius Stan și cu mine într-un alt loc, au existat trăsături semnificative care au definit ceea ce numim național stalinismul în România, Polonia (Mieczysław Moczar și așa-numita facțiune a partizanilor) și chiar Albania lui Enver Hoxha. Să mai spunem doar că anul 1968 a fost crucial prin aceea că a evidențiat diferențele majore dintre comunismul național al lui Tito, socialismul cu față umană al lui Dubček și național stalinismul etnocentric.
