Reacțiile ultragiate la tema condamnării dictaturilor totalitare comuniste sugerează că anumite reflexe mentale intolerante nu au dispărut și că partizanii unui stângism impenitent continuă să refuze o discuție serioasă asupra responsabilității istorice a radicalismului de sorginte iacobină pentru ororile veacului XX. Am scris pe larg despre acest subiect în cărțile mele Mizeria utopiei și Spectrele Europei Centrale.
Nu mai puțin distorsionată îmi pare și tendința opusă, care face din discuția asupra comunismului un argument pentru prezentarea fascismului drept o mișcare strict reactivă. Îmbrățișând tezele îndoielnice ale unui Ernst Nolte, asemenea viziuni uită faptul că fascismul își află rădăcinile într-o reacție romantică agresivă împotriva proiectului Luminilor. Nu întâmplător, un filosof politic influent în Germania nazistă scria că „atunci când Hitler a venit la putere, Hegel a murit”.
Fascismul și comunismul au reprezentat proiecte de inginerie socială totală, pentru care vechea ordine burgheză era inamicul absolut. Politologul Robert C. Tucker numește astfel stalinismul o ideologie a transformismului universal. Termenul se aplică și nazismului. Ambele mișcări s-au născut din resentiment și au transformat revanșa, ura și frustrarea în mecanisme de mobilizare și înregimentare. A insista pe tema unui proiect inițial umanist, a credita leninismul cu valențele unei strategii a progresului istoric înseamnă a pierde complet din vedere date sociologice și istorice elementare.
Evident, leninismul nu este identic cu marxismul, pe care l-a simplificat până la caricatură, dar nu se poate vorbi despre marxism fără a admite conexiunea (chiar dacă mediată) cu bastardul bolșevic. Nu modernizarea democratică a fost scopul acestor mișcări, ci construirea unor comunități organice perfect administrate.
Anihilarea gândirii autonome, distrugerea societății civile, subordonarea individului față de partidul-stat făceau parte din perspectiva colectivistă pentru care ideea de elită, în sensul tradițional al cuvântului, era o blasfemie. Refuzul ierarhiilor de valoare și instituirea unor criterii aberante (puritate rasială ori socială), mitul societății perfect organizate și al conducătorului/Partidului selectat de Istorie să salveze umanitatea s-au întâlnit în proiectul totalitar cu cultivarea sacrificiului ca formă de mântuire și abolirea distincției tradiționale dintre Bine și Rău în numele unor periculoase himere.
Logica societății burgheze (și accentuez asupra importanței noțiunii de burghezie) era una care respingea subordonarea mijloacelor față de scopul final. Apoteoza umanității ariene, ori a societății fără clase, era substanța narcotizantă care emascula conștiința morală din individ. A nu vedea aceste elemente ori a le minimaliza de pe pozițiile unui „mesaj originar trădat” ține, în cel mai bun caz, de anemie etică.
Trebuie să semnalez însă și tendința care discută (ori acuză) stânga radicală în termeni etnici, mai degrabă decât politici. În urmă cu mai mulți ani, un important politician maghiar susținea că apartenența la stânga ar fi un „fapt genetic”. Ni se spune uneori că lipsa de sensibilitate a Occidentului față de atrocitățile comuniste ar fi efectul unei fixații monomane pe tema Holocaustului. Trebuie spus că lucrurile sunt departe de a fi atât de simple: istoriografia vestică a abordat Holocaustul (deci, așa-zisa „soluție definitivă” prin care naziștii au urmărit exterminarea fizică a populației evreiești din Europa) ca pe un subiect central al explicației fenomenului hitlerist abia după 1970.
Tot astfel, cei care se fixează conspiraționist pe rolul unor „alogeni” în partidele comuniste europene nu înțeleg faptul că ideea revoluționară leninistă ține de un macro-fenomen ideologic care s-a întins pe întreaga planetă, de la Hanoi la Havana. Este suficient să citești una din biografiile lui Ernesto „Che” Guevara pentru a ajunge la o perspectivă mult mai nuanțată privind „chemările” comunismului.
Cei care susțin că este nevoie de atenuarea, ori chiar eliminarea perspectivei morale din discuția asupra comunismului ar trebui să se întrebe dacă se poate scrie onest despre Gulag ori despre Auschwitz fără un sentiment de compasiune pentru victime. Astăzi, mai mult decât oricând, mi se par actuale cuvintele Nadejdei Mandelștam: „La ceasul ororii totalitare, tăcerea este crimă împotriva umanității”.