Linkuri accesibilitate

Vladimir Tismăneanu

Dacă marxismul a fost cea mai importantă fantasmă filosofică a modernității, comunismul, descendentul acestuia, a fost cea mai însemnată rătăcire a secolului trecut. O sinteză tragică și grandioasă de milenarism politic și romantism revoluționar, comunismul a fost înainte de toate o utopie socială care a mobilizat, motivat și însuflețit reverii colective de emancipare mundană. A substituit transcendența religioasă cu promisiunea unei izbăviri imanente. A oferit maselor rețete prefabricate simpliste și a oferit intelectualilor raționalizările de care au avut nevoie pentru a se angaja în acțiuni nesăbuite. A fost, spre a utiliza formularea marelui istoric francez François Furet, o enormă iluzie entuziasmantă, o credință intoxicantă, fundamentată pe o pretenție scientistă.

În anii ’30, în timpul perioadei considerate de W. H. Auden drept „un deceniu josnic și infam”, mulți au aderat la comunism pentru că au crezut în promisiunile sale internaționaliste, opunându-l barbariei fasciste. A propus un etos eroic și numeroși oameni au fost pregătiți să moară pentru acesta. Prea puțini au fost cei care au vrut să știe despre ororile Gulagului. Voința de a crede a triumfat în detrimentul voinței de a gândi rațional, iar seducția a îngropat spiritul critic.

A te pune în slujba mișcării comuniste a însemnat, atât pentru oamenii de rând cât și pentru mandarinii intelectuali sofisticați, să iei partea umanismului împotriva obscurantismului rasist și naționalist. A fost o imensă amăgire. Mai târziu, mitul și-a pierdut din magnetism, în special după moartea lui Stalin; după „Discursul secret” demistificator al lui Hrușciov; revoluția maghiară; ruptura sino-sovietică; Primăvara de la Praga; după aversiunea față de perioada Brejnev cu a sa osificare cinică a marxismului; și, după colapsul sistemic final în timpul revoluțiilor din 1989–1991.

Așa cum spuneau Silvio Pons și Robert Service în introducerea la clasicul lor Dicționar al comunismului secolului XX, a fost absolută nevoie de un efort academic exhaustiv care să acopere un întreg secol de ambiții și proiecte revoluționar-marxiste care sunt discutate la nivelul întregii planete. Reflectarea acestei aventuri istorice extraordinare, cu ale sale speranțe infinite, agonii și tribulații, rămâne o imensă provocare pentru oricine.

Biografiile principalilor lideri comuniști reprezintă o lectură captivantă a Dicționarului. Desigur, anumite personalități lipsesc (de exemplu, „Pasionaria din Balcani”, înflăcărata stalinistă Ana Pauker, sau președintele chilian socialist Salvador Allende), dar cele mai importante nume apar în volum, fiindu-le prezentat un trecut politic complet. Aceștia au fost fanaticii revoluțiilor mondiale imaginate de Lenin și Troțki atunci când cei doi au pus la cale preluarea puterii de către bolșevici în octombrie 1917. Putem citi despre Klement Gottwald, Rudolf Slánský, Antonín Novotný, Alexander Dubček și Gustáv Husák în Cehoslovacia; despre Bolesław Bierut, Władysław Gomułka și Wojciech Jaruzelski în Polonia; Gheorghe Gheorghiu-Dej și Nicolae Ceaușescu în România; despre Mátyás Rákosi, Imre Nagy și János Kádár în Ungaria. Biografia lui Mihail Gorbaciov, contribuția lui Archie Brown, este în mod particular edificatoare și exemplar scrisă—un real ghid pentru destinul politic al lui Gorbaciov, dar și pentru concepția lui asupra lumii. În mod similar, portretele făcute de Robert Service lui Lenin și Troțki, biografia lui Nikita Hrușciov scrisă de William Taubman și articolul lui Silvio Pons despre Stalin sunt veritabile bijuterii de analiză sovietologică. Cei care nu au timpul necesar pentru lectura unor studii biografice detaliate pot găsi în acel Dicționar o documentare solidă, excelent argumentată.

Alte articole interesante tratează partidele comuniste din varii regiuni ale lumii. M-aș fi așteptat să găsesc analize separate despre influente partide comuniste din America Latină precum cel brazilian, chilian sau mexican. Secțiunea care abordează istoria Partidului Comunist Român este realizată de regretatul istoric Florin Constantiniu. Deși bogată în detalii, ea nu oferă cititorului posibilitatea de înțelege cu adevărat cum a fost posibil ca o sectă politică minusculă să se transforme într-o organizație de masă și, în timpul perioadei Ceaușescu, într-un instrument docil al experimentului grotesc al comunismului dinastic.

Dominația comunismului a presupus înregimentarea ideologică. Teroarea a fost indispensabilă, dar regimurile leniniste au avut nevoie și de un simulacru de legitimitate. Aceasta a fost funcția doctrinei oficiale, iar Dicționarul acordă atenția cuvenită acestei dimensiuni cruciale. Odată ce ortodoxia a început să se erodeze, în special după moartea lui Stalin, revizionismul marxist a formulat o viziune alternativă asupra emancipării umane. Grupuri de intelectuali precum „Școala de la Budapesta” sau „Praxis” în Iugoslavia au devenit voci ale ereziei și chiar ale apostaziei. Este surprinzător însă că nu există articole despre astfel de proiecte ale marxismului critic. Am fost în special mirat de absența unui articol despre cel mai influent revizionist marxist, care a fost atacat violent de ideologii de serviciu din Polonia, Leszek Kołakowski. De fapt, biografia lui Kołakowski este ea însăși o sinteză a dramei pe care Dicționarul încearcă să o prezinte sintetic. Această omisiune este cu atât mai neașteptată în condițiile în care există un capitol erudit scris de Giuseppe Vacca despre Antonio Gramsci. Textul despre marxistul maghiar Georg Lukács, scrisă de filozoful româno-francez Nicolas (Nicolae) Tertulian, este o evaluare informată a impactului acestui gânditor asupra marxismului occidental. Autorul nu reușește însă să explice adeziunea pe viață a lui Lukács la bolșevism.

Dar să închei amintind și articolele exemplare despre anticomunism și totalitarism (Abbott Gleason); comunismul francez (Marc Lazar); cultul personalității (E. A. Rees); fascism (Marco Palla); Gulag (Nicolas Werth); Adolf Hitler (Richard Overy); mesianism (Igal Halfin); Primăvara de la Praga (Mark Kramer); Cursul Scurt de Istorie a PCUS (David Brandenberger). Articolul despre Brigăzile Internaționale (Gabriele Ranzato) este impresionant, însă conține informații eronate despre foști veterani care au devenit personaje proeminente ale regimurilor comuniste est-europene (Milovan Djilas, Klement Gottwald și Enver Hoxha nu au luptat în Spania). Sunt articole foarte bune și despre oponenții intelectuali ai totalitarismului, de la Arthur Koestler și George Orwell la Jacek Kuroń, Adam Michnik și Alexandr Soljenițîn.

Una peste alta, Dicționarul alcătuit de Pons și Service rămâne o remarcabilă realizare intelectuală, un veritabil instrument de cercetare. El va fi relevant mulți ani de acum încolo, indispensabil pentru toți cei care doresc să înțeleagă grandoarea și decăderea utopiei comuniste.

Manifestul Partidului Comunist a descris împuternicirea proletară și emanciparea umană nu ca pe ceva contingent, ci profund înrudit. Apoi, a creionat această împuternicire în termeni maniheiști și conflictuali. Se poate spune că, atunci când și-a imaginat traiectoria istorică, Marx a intenționat, de fapt, doar să descrie și nu să prescrie. Și totuși, pamfletul mustește de o indignare morală și denunțări, susținute de o viziune a eliberării finale. Mai mult, a luat în bătaie de joc orice rezerve din partea altor comuniști sau socialiști privind justețea luptei de clasă.

Potrivit Manifestului, „comuniștii detestă să-și ascundă viziunile și scopurile. Ei declară deschis că-și pot atinge țelurile prin răsturnarea forțată a tuturor condițiilor sociale existente. Să lăsăm clasele conducătoare să tremure în fața revoluției comuniste. Proletarii n-au a-și pierde decât lanțurile. Au o întreagă lume de câștigat. Muncitori din toate țările uniți-vă!”. Este de remarcat faptul că toate ziarele comuniste din URSS, China și alte regimuri de tip sovietic, precum și cotidienele comuniste din țările non-marxiste, au mutat „povața” ultimei propoziții a Manifestului pe prima pagină, deasupra denumirii lor. Nu întâmplător, atunci când Václav Havel a exemplificat „golirea de conținut” a ritualurilor ideologice în regimurile leniniste, el a apelat la parabola unui negustor de legume care și-a descoperit libertatea și s-a reinventat pe sine ca cetățean prin refuzul de a mai plasa în vitrină, de 1 mai, posterul partidului cu de-acum absurdele cuvinte „Muncitori din toate țările uniți-vă!”.

A identifica aceste fraze ale Manifestului nu înseamnă câtuși de puțin că întregul se reduce doar la ele. Însă ele rămân texte centrale care articulează ceea ce Marx însuși a susținut că este specific comunismului ca formațiune politică și-l diferențiază de alte variante de socialism și proiecte utopice pe care le discredita.

Karl Marx nu a rostit o teorie leninistă a partidului de avangardă. După el, „comuniștii nu alcătuiau un partid separat, opus celorlalte partide proletare”. Dar tot el a subliniat că singuri comuniștii sunt cei care posedă o privilegiată înțelegere istorică a intereselor proletarilor în calitatea lor de clasă totală. Pentru Marx, comunismul unea superioritatea ideologică, militanța politică și o înțelegere fermă și neabătută a „misiunii istorice”. Distanța care îi separă pe Marx și Lenin la acest capitol este aproape imperceptibilă. Este relativ ușor să vedem cum anume a pretins Lenin mai târziu că Manifestul conține ideea dictaturii proletariatului (chiar dacă Marx și Engels încă nu numiseră această idee). Pentru părintele bolșevismului, tema centrală a pamfletului era pur și simplu „proletariatul organizat precum o clasă conducătoare”.

O asemenea politică, a insistat Lenin, era absolut ireconciliabilă cu reformismul de tip menșevic. Motivul: „adevărul” acestei perspective devine manifest doar sub forma unui comunism radicalizat și intransigent. În a ei critică profetică a filosofiei neo-iacobine cu potențial dictatorial a lui Lenin, Rosa Luxemburg scria despre „tendința ultracentralistă... Comitetul Central este singurul nucleu activ din partid și toate organizațiile care mai rămân sunt doar unelte menite implementării...” (1904). Așa s-au pus bazele violentei dictaturi tutelare.

Stalin avea să exacerbeze premisele înaintate de fondatorul bolșevismului, inclusiv exaltarea „spiritului de partid” (partiinost’) ca antidot la „neutralitatea științifică burgheză” și alte astfel de iluzii. Leszek Kołakowski, istoricul-filosof polonez care ne-a părăsit pe 17 iulie 2009, scria în Principalele curente ale marxismului că „omnipotența Minciunii nu se datora ticăloșiei lui Stalin, ci era singurul mod de a legitima un regim bazat pe principiile leniniste. Sloganul frecvent întâlnit în timpul dictaturii lui Stalin, «Stalin este Leninul zilelor noastre», era astfel cât se poate de precis”.

La rândul ei, recenzând Cartea neagră a comunismului, Anne Applebaum observa pe bună dreptate că „este posibil astăzi, într-un fel care n-ar fi fost în urmă cu câțiva ani, să spulberăm pentru totdeauna miturile unei mai promițătoare «perioade timpurii» din istoria comunismului sau ale unor mai «bune» regimuri care ar fi deviat de la regula generală. [...] Fără nicio excepție, convingerea leninistă în statul partidului unic este caracteristica fiecărui regim comunist, din Rusia în China și din Cuba în Mozambic. Fără excepție, apelul la violență al bolșevicilor s-a repetat în fiecare revoluție comunistă”.

Încarcă mai mult

Vladimir Tismaneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-comuniste . Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai.

Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și a perioadei postcomuniste.

A condus Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din Romania – al cărei raport final a fost prezentat președintelui Traian Băsescu în Parlament, pe 18 decembrie, 2006. Un an mai târziu a co-editat cu istoricii Dorin Dobrincu și Cristian Vasile publicarea raportului la editura Humanitas Intre februarie 2010 si mai 2012, Președinte al Consiliului Științific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER).

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG