Linkuri accesibilitate

Vladimir Tismăneanu

Manifestul Partidului Comunist a descris împuternicirea proletară și emanciparea umană nu ca pe ceva contingent, ci profund înrudit. Apoi, a creionat această împuternicire în termeni maniheiști și conflictuali. Se poate spune că, atunci când și-a imaginat traiectoria istorică, Marx a intenționat, de fapt, doar să descrie și nu să prescrie. Și totuși, pamfletul mustește de o indignare morală și denunțări, susținute de o viziune a eliberării finale. Mai mult, a luat în bătaie de joc orice rezerve din partea altor comuniști sau socialiști privind justețea luptei de clasă.

Potrivit Manifestului, „comuniștii detestă să-și ascundă viziunile și scopurile. Ei declară deschis că-și pot atinge țelurile prin răsturnarea forțată a tuturor condițiilor sociale existente. Să lăsăm clasele conducătoare să tremure în fața revoluției comuniste. Proletarii n-au a-și pierde decât lanțurile. Au o întreagă lume de câștigat. Muncitori din toate țările uniți-vă!”. Este de remarcat faptul că toate ziarele comuniste din URSS, China și alte regimuri de tip sovietic, precum și cotidienele comuniste din țările non-marxiste, au mutat „povața” ultimei propoziții a Manifestului pe prima pagină, deasupra denumirii lor. Nu întâmplător, atunci când Václav Havel a exemplificat „golirea de conținut” a ritualurilor ideologice în regimurile leniniste, el a apelat la parabola unui negustor de legume care și-a descoperit libertatea și s-a reinventat pe sine ca cetățean prin refuzul de a mai plasa în vitrină, de 1 mai, posterul partidului cu de-acum absurdele cuvinte „Muncitori din toate țările uniți-vă!”.

A identifica aceste fraze ale Manifestului nu înseamnă câtuși de puțin că întregul se reduce doar la ele. Însă ele rămân texte centrale care articulează ceea ce Marx însuși a susținut că este specific comunismului ca formațiune politică și-l diferențiază de alte variante de socialism și proiecte utopice pe care le discredita.

Karl Marx nu a rostit o teorie leninistă a partidului de avangardă. După el, „comuniștii nu alcătuiau un partid separat, opus celorlalte partide proletare”. Dar tot el a subliniat că singuri comuniștii sunt cei care posedă o privilegiată înțelegere istorică a intereselor proletarilor în calitatea lor de clasă totală. Pentru Marx, comunismul unea superioritatea ideologică, militanța politică și o înțelegere fermă și neabătută a „misiunii istorice”. Distanța care îi separă pe Marx și Lenin la acest capitol este aproape imperceptibilă. Este relativ ușor să vedem cum anume a pretins Lenin mai târziu că Manifestul conține ideea dictaturii proletariatului (chiar dacă Marx și Engels încă nu numiseră această idee). Pentru părintele bolșevismului, tema centrală a pamfletului era pur și simplu „proletariatul organizat precum o clasă conducătoare”.

O asemenea politică, a insistat Lenin, era absolut ireconciliabilă cu reformismul de tip menșevic. Motivul: „adevărul” acestei perspective devine manifest doar sub forma unui comunism radicalizat și intransigent. În a ei critică profetică a filosofiei neo-iacobine cu potențial dictatorial a lui Lenin, Rosa Luxemburg scria despre „tendința ultracentralistă... Comitetul Central este singurul nucleu activ din partid și toate organizațiile care mai rămân sunt doar unelte menite implementării...” (1904). Așa s-au pus bazele violentei dictaturi tutelare.

Stalin avea să exacerbeze premisele înaintate de fondatorul bolșevismului, inclusiv exaltarea „spiritului de partid” (partiinost’) ca antidot la „neutralitatea științifică burgheză” și alte astfel de iluzii. Leszek Kołakowski, istoricul-filosof polonez care ne-a părăsit pe 17 iulie 2009, scria în Principalele curente ale marxismului că „omnipotența Minciunii nu se datora ticăloșiei lui Stalin, ci era singurul mod de a legitima un regim bazat pe principiile leniniste. Sloganul frecvent întâlnit în timpul dictaturii lui Stalin, «Stalin este Leninul zilelor noastre», era astfel cât se poate de precis”.

La rândul ei, recenzând Cartea neagră a comunismului, Anne Applebaum observa pe bună dreptate că „este posibil astăzi, într-un fel care n-ar fi fost în urmă cu câțiva ani, să spulberăm pentru totdeauna miturile unei mai promițătoare «perioade timpurii» din istoria comunismului sau ale unor mai «bune» regimuri care ar fi deviat de la regula generală. [...] Fără nicio excepție, convingerea leninistă în statul partidului unic este caracteristica fiecărui regim comunist, din Rusia în China și din Cuba în Mozambic. Fără excepție, apelul la violență al bolșevicilor s-a repetat în fiecare revoluție comunistă”.

Cum sunt posibile crizele comunismului? După cum arătam și în alte ocazii, istoria comunismului poate fi citită și ca un lung proces de autodemitizare a dogmei. Principala sa consecință este dezertarea elitelor, care se deradicalizează și pășesc într-o altă direcție. Momentul-cheie al desacralizării ideologiei este anul 1956.

Sigur, există și altele care îl precedă pe acesta, dar el se distinge prin faptul că cea mai puternică lovitură împotriva mitului comunist o dă tot un comunist, Nichita Hrușciov, la Congresul XX al PCUS, prin intermediul Raportului Secret care a denunțat cultul personalității lui Stalin. Din punctul meu de vedere, 1956 este primul pas pe drumul dezagregării mitului, care aduce cu sine și dezintegrarea treptată a sistemului.

Un alt punct de cotitură al destinului acestei ideologii este anul 1968. Acesta aduce cu sine o resurecție a utopiei prin iluziile revizionismului marxist, și anume credința în posibilitatea umanizării socialismului, în varianta unui partid capabil să construiască un univers politic benevolent. S-a dovedit că nu este posibil acest lucru, iar după 1968 devine evident caracterul ireversibil al ceea ce am numit, parafrazându-l pe tânărul Marx, mizeria utopiei. Imposibilitatea concilierii dintre individ și partidul-stat duce, în cazul intelectualilor, la respingerea ideii de reformabilitate și la abandonarea sistemului în genere. Aceasta este originea diferențierii dintre 1956/1968 și mișcările revoluționare din 1989.

Un studiu care analizează foarte reușit acest fenomen este volumul lui Vladislav Zubok, Zhivago’s Children. Profesorul de istorie internațională de la London School of Economics ne prezintă o întreagă generație a intelighenției ruse care, între 1956 și 1989, a distrus sistemul prin trezire. Totul începe cu ședința din 1958 când are loc prima mare denunțare a romanului lui Pasternak la Secția Moscova a Uniunii Scriitorilor Sovietici. Suntem acum încă în faza umanizării sistemului, căutându-se soluții în acest sens. Urmează conștientizarea imposibilității reformei. În plus, ideea că leninismul se poate reconcilia cu democrația, că există un Lenin presupus onorabil și pluralist care a fost bastardizat, adulterat, asiatizat de către Stalin este năruită de tot mai multe informații despre faptul că Gulagul s-a născut în timpul lui Lenin.

Revenind la planul general de analiză, consider că este foarte important să nu minimalizăm relevanța aventurii revizionismului marxist. Adam Michnik a scris în repetate rânduri pe acest subiect. Cred că această istorie trebuie reamintită și accentuată pentru a contrabalansa ofensiva celor care astăzi propagă, drept insolite, teribile inovații conceptuale, idei și pasiuni recondiționate.

În momentul în care ni se vorbește despre l’hypothèse communiste a lui Alain Badiou ca fiind cine știe ce străpungere teoretică, trebuie să ne reamintim că Badiou, care odată saluta realizările khmerilor roșii și inovațiile Revoluției Culturale a lui Mao, a fost studentul lui Louis Althusser, care a făcut parte el însuși din această istorie a revizionismului cu ale sale răsturnări și tribulații. În anii ’60, acest curent intelectual a fost principalul agent coroziv al dogmei dominante. După ce este atacat din interior, comunismul suferă primul său seism (precum catolicismul care a fost zguduit din temelii de Luther, de protestantism). Revizionismul pune în discuție însăși legitimitatea paradigmei oficiale, o demască drept impostură, mistificare, avatar al presupus depășitei false conștiințe.

Referitor la cauzele anului 1989, acestea sunt, desigur, politice și economice, dar eu doresc să le accentuez, în ton cu argumentația de până acum, pe cele intelectuale și moral-culturale. Sistemul ajunsese la epuizare etică. În 1989 sunt evidente eșecul sistemului, non-reformabilitatea sa incurabilă, degenerescența. Trebuie doar să analizați o fotografie a lui Ceaușescu, Jivkov, Honecker, etc. din perioada respectivă pentru a observa că aceștia deveniseră simbolul unei gerontocrații din ce în ce mai senile. Paralizia ideologică este inclusă în degradarea elitelor acestor regimuri. Ele nu mai au ce să ofere.

Și care este proba pentru faptul că sistemul nu mai are nicio resursă internă ideologică? Răspunsul este următorul: momentul proclamării legii marțiale în Polonia la 13 decembrie 1981, atunci când nu se mai recurge la nimic din ceea ce ar fi ținut de ideologie. Se organizează pur și simplu o lovitură de stat militară. Exact ca în America Latină. Idealurile luminoase, les lendemains qui chantent, l’avenir radieux sunt înlocuite pur și simplu de tancuri...

Încarcă mai mult

Vladimir Tismaneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-comuniste . Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai.

Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și a perioadei postcomuniste.

A condus Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din Romania – al cărei raport final a fost prezentat președintelui Traian Băsescu în Parlament, pe 18 decembrie, 2006. Un an mai târziu a co-editat cu istoricii Dorin Dobrincu și Cristian Vasile publicarea raportului la editura Humanitas Intre februarie 2010 si mai 2012, Președinte al Consiliului Științific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER).

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG