Vladimir Tismăneanu

Dedic acest text memoriei lui Matei Călinescu (1934–2009), ilustru cetățean al Republicii Literelor, profesor de literatură comparată, eseist, critic literar, romancier, poet și gânditor antitotalitar. Am avut șansa de a colabora cu Matei și de a mă bucura de prietenia lui. Spre imensul meu regret, relația noastră s-a materializat în plan științific doar prin intermediul unui articol publicat în revista Problems of Communism la începutul anului 1991. Chiar și așa, această colaborare a avut un impact considerabil, stabilind parametrii fundamentali de discutare a Revoluției din România în anii ce aveau să vină.

Matei Călinescu a fost unul din cei mai necruțători critici ai imposturii anilor ’90–’92 din direcția celor care s-au succedat puterii comuniste, preluând puterea în țară prin intermediul deturnării revoltei civice din decembrie 1989. La puțin peste treizeci de ani de la acele evenimente, Matei Călinescu rămâne, din punctul meu de vedere, un reper cultural și uman fundamental pentru înțelegerea atât a istoriei prezente, cât și a valorilor trecutului distrus, ocultat și alterat sub comunism.

Un lucru care trebuie afirmat cât se poate de tranșant este că anul 1989 s-a întâmplat. Indiferent de variile teorii conspiraționiste și de veștedele sau mai puțin veștedele teorii care încearcă să ne convingă că totul a fost o ficțiune, o iluzie, anul 1989 a fost o realitate istorică, politică și etică. Lumea de după 1989 este fundamental, radical și decisiv diferită de lumea de dinainte de 1989. Un distins disident ceh, Martin Palouš (70 de ani), care a fost la un moment dat purtător de cuvânt al Cartei 77 și ambasador al Republicii Cehe la Națiunile Unite, criticându-i pe cei care neagă caracterul revoluționar al anului 1989, spunea: „O revoluție are loc în momentul în care mă culc într-o seară și știu ce ziare am cumpărat dimineața, dar mă trezesc a doua zi, merg la chioșc și cumpăr cu totul alte ziare”.

Aici se află cheia transformării despre care voi discuta: s-a schimbat paradigma de interpretare a realului! Nu trebuie uitat că revoluțiile anului 1989 au avut loc în același timp cu sărbătorirea bicentenarului Revoluției Franceze din 1789. Într-un astfel de an aniversar, am avut privilegiul de a asista la un nou tip de revoluție, una fundamental nonviolentă și antiutopică. O precizare: în cazul României s-a răspuns cu violență, dar revolta în sine nu a fost violentă. Răspunsul violent a venit din partea puterii.

Consider că este foarte important ca, înainte de a discuta naufragiul sau amurgul leninismului, să vedem în ce anume a constat acesta și cum a fost posibilă ieșirea din utopie. Comunismul a fost, înainte de toate, un program doctrinar menit să mobilizeze în vederea atingerii unor scopuri radical transformative la nivel economic, moral, social și cultural. Ambiția supremă a comunismului a fost să realizeze o nouă civilizație care să se rotească în jurul personajului central—Omul Nou.

Comunismul este un antropocentrism pervers. Pe lângă faptul că există cultul partidului, ceea ce face din comunism o ecleziologie, el este în același timp o tentativă de revoluționare a antropologiei. Scopul principal al comunismului nu-l constituie doar socializarea mijloacelor de producție; toate acestea sunt subsumate unei noi viziuni asupra omului și existenței umane. Omul Nou în comunism, ca și în cazul doctrinelor fasciste, devine finalitatea supremă a acțiunii politice.

Aceasta din urmă nu este gratuită. Obiectivul ei este dublu: politizarea absolută a spațiului uman și, deopotrivă, falsificarea totală a ceea ce înseamnă politic: dacă prin acesta înțelegem comunicarea nestingherită între ființe umane cu drepturi garantate într-o manieră ireductibilă în urma unei relații speciale cu transcendența.

Sistemul comunist s-a fondat pe câteva mituri fundamentale. Tocmai de aceea, în cartea mea, Mizeria utopiei: Criza ideologiei marxiste în Europa Răsăriteană, am numit regimurile de tip leninist mitocrații. Erau, spre a relua formularea lui Martin Malia, partocrații ideocratice cu fundament mitocratic. Primul era cel al partidului predestinat să interpreteze interesele proletariatului, să vorbească în numele său, să ofere soluții definitive pentru a realiza comunitatea perfectă.

Al doilea mit era acela al comunismului ca „vârstă de aur”. Principala teză de escatologie din viziunea marxistă despre istorie este, evident, o teodicee raționalizată: numele lui Dumnezeu este înlocuit prin Istorie, Istoria are un sens, un telos, o finalitate, merge dinspre libertatea parțială înspre cea deplină. Libertatea este definită însă în termeni post-hegelieni, drept necesitate înțeleasă. Teza pe care o proclamă urmașii lui Marx și ai lui Lenin susține că revoluția proletară dictată de un imperativ istoric ineluctabil și inexorabil, de un determinism istoric căruia nu i se va putea sustrage nicio țară, niciun popor sau individ, este aceea a saltului despre care vorbea colegul și prietenul lui Marx, Friedrich Engels—din imperiul necesității în cel al libertății.

Imperiul necesității este acela în care economicul se află încă într-o stare precară ce nu poate asigura deplina egalitate a ființelor; politicul însuși este subsumat unor interese partizane, socialul este încă atomizat. Imperiul libertății este acela în care se ajunge la identitatea între esență și existență: natura umană își poate atinge deplina dezvoltare, iar condiția pentru libertatea tuturor este găsită în libertatea fiecărui individ.

Undeva se produce deci armonizarea între libertatea individuală și libertatea socială. În consecință, comunismul reprezintă și un fundamentalism teleologic. Scopul lui este cunoscut: trebuie să ajungem la împărăția lui Dumnezeu pe pământ, adică a proletariatului, acest Mesia al Istoriei. Citiți Istorie și conștiință de clasă, cartea lui Georg Lukács apărută în 1923, și veți înțelege la ce mă refer. Folosesc noțiunea de fundamentalism pentru că ideologia comunistă șterge distincția dintre împărăția divină și cea terestră, dintre regatul transcendent și cel imanent.

În aceste condiții, comunismul are nevoie de o mistică politică. Pentru a înțelege comunismul ca ispită, doresc să reamintesc opinia unui mare istoric al național-socialismului, Fritz Stern, potrivit căruia orice religie politică, orice mesianism revoluționar funcționează pe baza celor trei „M”: mitul, magia și miracolul. Mă grăbesc să adaug că, în acest sens, revoluțiile din 1989 nu au fost, de fapt, revoluții clasice. Au fost revoluții care aboleau noțiunea tradițională de revoluție.

Comunismul reprezintă și un set de axiome ideologice cu valoare și ambiție universal explicative. Cu alte cuvinte, acesta se poate rezuma în pretenția de infailibilitate a cunoașterii. Acest aspect are ca principale consecințe negarea totală a realității și substituirea acesteia prin utopie și mit. Lucru total paradoxal în condițiile în care comunismul, precum nazismul, are o pretenție scientistă. În ce constă domnia mitului și a utopiei în comunism? La această întrebare a răspuns superb Leszek Kołakowski prin afirmația: „comunismul a reprezentat supremația minciunii”.

Această minciună s-a aflat în mod fundamental în inima proiectului marxist-leninist sub forma refuzului realității și a înlocuirii ei printr-o hiper/trans/meta-realitate. O astfel de caracteristică este sursa generatoare de discursuri paralele care li se par viabile celor care le rostesc, dar celor care-și mențin minimumul de luciditate li se par a fi expresia unei dedublări absolute. De aici și problema fundamentală din interiorul proiectului ideologic marxist, anume, cea a duplicității și ipocriziei.

Atât Pavlik Morozov, pionierul care-și denunță tatăl poliției secrete în timpul colectivizării, cât și escrocul genial Ostap Bender, personajul romanelor lui Ilf și Petrov, simbolizează dezastrul moral al comunismului. Să amintesc aici două cărți: Comrade Pavlik: The Rise and Fall of a Soviet Boy Hero de Catriona Kelly și Tear Off the Mask: Identity and Imposture in Twentieth-Century Russia de Sheila Fitzpatrick. Când discutăm despre moștenirile leniniste în regimurile postcomuniste, una dintre cele mai importante rămâne moștenirea dublului limbaj și a dublelor standarde. Ne putem despărți de moștenirea leninistă la nivelul mentalului numai dacă vom renunța la această cultură a minciunii și duplicității, care este încă prezentă din Rusia până în acele Länder ce-au format cândva Germania de Răsărit...