Vladimir Tismăneanu

Pentru mulți intelectuali din Europa Centrală și de Est, ascensiunea naționalismului după prăbușirea comunismului a venit ca o surpriză. Până la urmă, „glorioasele revoluții” au fost, cu excepția României, pașnice și blânde. Discursul lor dominant mustea de referințe la drepturile universale ale omului și cetățeanului. A fost o redescoperire a valorilor Iluminismului într-un spațiu nu demult frământat de exclusivism etnic și fundamentalisme autoritare.

Mai apoi, după ce euforia emancipării s-a disipat, indivizii au realizat că aveau nevoie de o sursă de auto-încredere, un substitut ideologic pentru dispărutele certitudini ale epocii comuniste. Slăbind apelurile la discursul societății civile și drepturilor omului și adăugându-se costurile tranziției care au afectat largi pături sociale, aceste țări au experimentat căutarea frenetică a unor noi idei care să ofere „cimentul” intelectual și moral de care au nevoie, spre a nu se dezmembra, toate societățile.

În fapt, paradigma societății civile, așa cum a fost ea promovată și articulată în cadrul subculturilor disidente ale ordinii post-totalitare, a fost în mare parte idealizată în prima etapă post-revoluționară. Mulți intelectuali au împărtășit aceste valori, dar au fost și mulți care le-au găsit prea abstracte și universaliste (printre aceștia din urmă, Václav Klaus, rivalul, dușmanul și succesorul lui Havel ca președinte ale Republicii Cehe).

Majoritatea populațiilor din Europa Est-Centrală n-a fost implicată în activitățile anti-sistemice și nu și-a apropriat valorile rezistenței morale. Cu ani în urmă, filosoful maghiar G. M. Tamás scria (în volumul coordonat de mine, Revoluțiile din 1989) despre relativa marginalitate a disidenților ca explicație pentru lipsa lor de influență după 1989. Cazul Solidarității a fost, desigur, diferit, însă până și acolo codul normativ al opoziției civice a eșuat în a genera un concept pozitiv al „politicii adevărului”.

În realitate, disidența, în cea mai mare parte a societăților est-central europene, a fost izolată, riscantă și nu neapărat o experiență populară. Cei care aparțineau „zonei gri” dintre guvern și opoziție au privit în general disidenții ca pe niște competitori morali, outsideri nevrotici, personaje donchișotești cu puțină sau nicio înțelegere a „jocului real”. Atracția viziunii societății civile, cu a sa repudiere a structurilor ierarhice și scepticism față de orice autoritate instituțională, și-a arătat limitele într-o slab dezvoltată, moral fracturată și ideologic fluidă ordine post-comunistă.

Unul din elementele-cheie în interpretarea ascensiunii naționalismului ca mit politic în societățile post-comuniste este rolul intelectualilor și relația acestora cu Occidentul. În Europa Centrală, a existat mereu o puternică aripă occidentală a intelighenției naționale. Consecințele triste ale susținerii uneia sau alteia din religiile politice totalitare, comunism sau fascism, nu au trecut neremarcate în Europa Centrală (ceea ce cu greu poate fi spus despre Balcani, cu ale lor ciclice concursuri de fervoare naționalistă). Este adevărat, în fiecare din aceste țări există viziuni liberale și iliberale despre națiune. Dacă în Polonia, de pildă, explorarea demitizată a trecutului a fost în primele două decenii post-revoluționare efortul intelectualilor, în Balcani, tendința a fost aceea de a acoperi paginile rușinoase ale istoriei naționale și de a fabrica noi fantasme mesianice. Între timp, Polonia a alunecat și ea pe o pantă similară, cel puțin prin încercările de rescriere istoriografică, însă aceste lucruri nu erau deloc evidente imediat după prăbușirea comunismului.

Naționalismul radical apare ca o fantasmă a scăpării, un mit politic ale cărui straturi sociologice și psihologice se bazează pe sentimente de insecuritate, teamă și disperare. Adevărul acestor fantasme nu mai importă, pentru că, în cazul miturilor, ceea ce contează este credibilitatea și nu acuratețea. Atunci când confuzia psihologică atinge apogeul, nevoia de mit devine irezistibilă. Ceea ce oferă mitul naționalist este consolare, extazul comunității, un fel simplu de a depăși sentimentele de umilință și inferioritate, și un răspuns la pericole reale sau imaginare. Mai mult, explozia naționalistă poate fi privită ca un „efect pervers” al schimbărilor revoluționare dezlănțuite de revoluțiile din 1989–1991. Aceasta nu înseamnă că revoluțiile au eșuat sau că ele au creat situații mai rele decât cele pe care se presupune că le-au înlocuit. „Retorica reacționară” ignoră faptul că naționalismul a supraviețuit în anii comunismului în feluri distorsionate și clandestine, că a penetrat doctrinele oficiale și că revoluțiile din 1989–1991 doar au creat un cadru pentru o posibilă transcendență.

Lumea după leninism rămâne un loc marcat de vise năruite, iluzii spulberate și așteptări adesea neîmplinite. Lupta pentru sufletul omului după comunism nu a încetat vreodată. În anumite țări, au prevalat confuzia și disperarea. În altele, indivizii par să se bucure de noi condiții, inclusiv oportunitatea de a trăi fără vise utopice. Cetățenii fostului univers politic și social comunist au plătit scump și pe propria lor piele politicile coercitive inspirate de hybrisul ideologic. Pentru cei mai mulți dintre ei, grandioasele ambiții de a reconstrui umanitatea potrivit unor planuri (etnice sau sociale) considerate perfecte sună deopotrivă superficial și periculos.

Dacă marxismul a fost cea mai importantă fantasmă filosofică a modernității, comunismul, descendentul acestuia, a fost cea mai însemnată rătăcire a secolului trecut. O sinteză tragică și grandioasă de milenarism politic și romantism revoluționar, comunismul a fost înainte de toate o utopie socială care a mobilizat, motivat și însuflețit reverii colective de emancipare mundană. A substituit transcendența religioasă cu promisiunea unei izbăviri imanente. A oferit maselor rețete prefabricate simpliste și a oferit intelectualilor raționalizările de care au avut nevoie pentru a se angaja în acțiuni nesăbuite. A fost, spre a utiliza formularea marelui istoric francez François Furet, o enormă iluzie entuziasmantă, o credință intoxicantă, fundamentată pe o pretenție scientistă.

În anii ’30, în timpul perioadei considerate de W. H. Auden drept „un deceniu josnic și infam”, mulți au aderat la comunism pentru că au crezut în promisiunile sale internaționaliste, opunându-l barbariei fasciste. A propus un etos eroic și numeroși oameni au fost pregătiți să moară pentru acesta. Prea puțini au fost cei care au vrut să știe despre ororile Gulagului. Voința de a crede a triumfat în detrimentul voinței de a gândi rațional, iar seducția a îngropat spiritul critic.

A te pune în slujba mișcării comuniste a însemnat, atât pentru oamenii de rând cât și pentru mandarinii intelectuali sofisticați, să iei partea umanismului împotriva obscurantismului rasist și naționalist. A fost o imensă amăgire. Mai târziu, mitul și-a pierdut din magnetism, în special după moartea lui Stalin; după „Discursul secret” demistificator al lui Hrușciov; revoluția maghiară; ruptura sino-sovietică; Primăvara de la Praga; după aversiunea față de perioada Brejnev cu a sa osificare cinică a marxismului; și, după colapsul sistemic final în timpul revoluțiilor din 1989–1991.

Așa cum spuneau Silvio Pons și Robert Service în introducerea la clasicul lor Dicționar al comunismului secolului XX, a fost absolută nevoie de un efort academic exhaustiv care să acopere un întreg secol de ambiții și proiecte revoluționar-marxiste care sunt discutate la nivelul întregii planete. Reflectarea acestei aventuri istorice extraordinare, cu ale sale speranțe infinite, agonii și tribulații, rămâne o imensă provocare pentru oricine.

Biografiile principalilor lideri comuniști reprezintă o lectură captivantă a Dicționarului. Desigur, anumite personalități lipsesc (de exemplu, „Pasionaria din Balcani”, înflăcărata stalinistă Ana Pauker, sau președintele chilian socialist Salvador Allende), dar cele mai importante nume apar în volum, fiindu-le prezentat un trecut politic complet. Aceștia au fost fanaticii revoluțiilor mondiale imaginate de Lenin și Troțki atunci când cei doi au pus la cale preluarea puterii de către bolșevici în octombrie 1917. Putem citi despre Klement Gottwald, Rudolf Slánský, Antonín Novotný, Alexander Dubček și Gustáv Husák în Cehoslovacia; despre Bolesław Bierut, Władysław Gomułka și Wojciech Jaruzelski în Polonia; Gheorghe Gheorghiu-Dej și Nicolae Ceaușescu în România; despre Mátyás Rákosi, Imre Nagy și János Kádár în Ungaria. Biografia lui Mihail Gorbaciov, contribuția lui Archie Brown, este în mod particular edificatoare și exemplar scrisă—un real ghid pentru destinul politic al lui Gorbaciov, dar și pentru concepția lui asupra lumii. În mod similar, portretele făcute de Robert Service lui Lenin și Troțki, biografia lui Nikita Hrușciov scrisă de William Taubman și articolul lui Silvio Pons despre Stalin sunt veritabile bijuterii de analiză sovietologică. Cei care nu au timpul necesar pentru lectura unor studii biografice detaliate pot găsi în acel Dicționar o documentare solidă, excelent argumentată.

Alte articole interesante tratează partidele comuniste din varii regiuni ale lumii. M-aș fi așteptat să găsesc analize separate despre influente partide comuniste din America Latină precum cel brazilian, chilian sau mexican. Secțiunea care abordează istoria Partidului Comunist Român este realizată de regretatul istoric Florin Constantiniu. Deși bogată în detalii, ea nu oferă cititorului posibilitatea de înțelege cu adevărat cum a fost posibil ca o sectă politică minusculă să se transforme într-o organizație de masă și, în timpul perioadei Ceaușescu, într-un instrument docil al experimentului grotesc al comunismului dinastic.

Dominația comunismului a presupus înregimentarea ideologică. Teroarea a fost indispensabilă, dar regimurile leniniste au avut nevoie și de un simulacru de legitimitate. Aceasta a fost funcția doctrinei oficiale, iar Dicționarul acordă atenția cuvenită acestei dimensiuni cruciale. Odată ce ortodoxia a început să se erodeze, în special după moartea lui Stalin, revizionismul marxist a formulat o viziune alternativă asupra emancipării umane. Grupuri de intelectuali precum „Școala de la Budapesta” sau „Praxis” în Iugoslavia au devenit voci ale ereziei și chiar ale apostaziei. Este surprinzător însă că nu există articole despre astfel de proiecte ale marxismului critic. Am fost în special mirat de absența unui articol despre cel mai influent revizionist marxist, care a fost atacat violent de ideologii de serviciu din Polonia, Leszek Kołakowski. De fapt, biografia lui Kołakowski este ea însăși o sinteză a dramei pe care Dicționarul încearcă să o prezinte sintetic. Această omisiune este cu atât mai neașteptată în condițiile în care există un capitol erudit scris de Giuseppe Vacca despre Antonio Gramsci. Textul despre marxistul maghiar Georg Lukács, scrisă de filozoful româno-francez Nicolas (Nicolae) Tertulian, este o evaluare informată a impactului acestui gânditor asupra marxismului occidental. Autorul nu reușește însă să explice adeziunea pe viață a lui Lukács la bolșevism.

Dar să închei amintind și articolele exemplare despre anticomunism și totalitarism (Abbott Gleason); comunismul francez (Marc Lazar); cultul personalității (E. A. Rees); fascism (Marco Palla); Gulag (Nicolas Werth); Adolf Hitler (Richard Overy); mesianism (Igal Halfin); Primăvara de la Praga (Mark Kramer); Cursul Scurt de Istorie a PCUS (David Brandenberger). Articolul despre Brigăzile Internaționale (Gabriele Ranzato) este impresionant, însă conține informații eronate despre foști veterani care au devenit personaje proeminente ale regimurilor comuniste est-europene (Milovan Djilas, Klement Gottwald și Enver Hoxha nu au luptat în Spania). Sunt articole foarte bune și despre oponenții intelectuali ai totalitarismului, de la Arthur Koestler și George Orwell la Jacek Kuroń, Adam Michnik și Alexandr Soljenițîn.

Una peste alta, Dicționarul alcătuit de Pons și Service rămâne o remarcabilă realizare intelectuală, un veritabil instrument de cercetare. El va fi relevant mulți ani de acum încolo, indispensabil pentru toți cei care doresc să înțeleagă grandoarea și decăderea utopiei comuniste.