Manifestul Partidului Comunist a descris împuternicirea proletară și emanciparea umană nu ca pe ceva contingent, ci profund înrudit. Apoi, a creionat această împuternicire în termeni maniheiști și conflictuali. Se poate spune că, atunci când și-a imaginat traiectoria istorică, Marx a intenționat, de fapt, doar să descrie și nu să prescrie. Și totuși, pamfletul mustește de o indignare morală și denunțări, susținute de o viziune a eliberării finale. Mai mult, a luat în bătaie de joc orice rezerve din partea altor comuniști sau socialiști privind justețea luptei de clasă.
Potrivit Manifestului, „comuniștii detestă să-și ascundă viziunile și scopurile. Ei declară deschis că-și pot atinge țelurile prin răsturnarea forțată a tuturor condițiilor sociale existente. Să lăsăm clasele conducătoare să tremure în fața revoluției comuniste. Proletarii n-au a-și pierde decât lanțurile. Au o întreagă lume de câștigat. Muncitori din toate țările uniți-vă!”. Este de remarcat faptul că toate ziarele comuniste din URSS, China și alte regimuri de tip sovietic, precum și cotidienele comuniste din țările non-marxiste, au mutat „povața” ultimei propoziții a Manifestului pe prima pagină, deasupra denumirii lor. Nu întâmplător, atunci când Václav Havel a exemplificat „golirea de conținut” a ritualurilor ideologice în regimurile leniniste, el a apelat la parabola unui negustor de legume care și-a descoperit libertatea și s-a reinventat pe sine ca cetățean prin refuzul de a mai plasa în vitrină, de 1 mai, posterul partidului cu de-acum absurdele cuvinte „Muncitori din toate țările uniți-vă!”.
A identifica aceste fraze ale Manifestului nu înseamnă câtuși de puțin că întregul se reduce doar la ele. Însă ele rămân texte centrale care articulează ceea ce Marx însuși a susținut că este specific comunismului ca formațiune politică și-l diferențiază de alte variante de socialism și proiecte utopice pe care le discredita.
Karl Marx nu a rostit o teorie leninistă a partidului de avangardă. După el, „comuniștii nu alcătuiau un partid separat, opus celorlalte partide proletare”. Dar tot el a subliniat că singuri comuniștii sunt cei care posedă o privilegiată înțelegere istorică a intereselor proletarilor în calitatea lor de clasă totală. Pentru Marx, comunismul unea superioritatea ideologică, militanța politică și o înțelegere fermă și neabătută a „misiunii istorice”. Distanța care îi separă pe Marx și Lenin la acest capitol este aproape imperceptibilă. Este relativ ușor să vedem cum anume a pretins Lenin mai târziu că Manifestul conține ideea dictaturii proletariatului (chiar dacă Marx și Engels încă nu numiseră această idee). Pentru părintele bolșevismului, tema centrală a pamfletului era pur și simplu „proletariatul organizat precum o clasă conducătoare”.
O asemenea politică, a insistat Lenin, era absolut ireconciliabilă cu reformismul de tip menșevic. Motivul: „adevărul” acestei perspective devine manifest doar sub forma unui comunism radicalizat și intransigent. În a ei critică profetică a filosofiei neo-iacobine cu potențial dictatorial a lui Lenin, Rosa Luxemburg scria despre „tendința ultracentralistă... Comitetul Central este singurul nucleu activ din partid și toate organizațiile care mai rămân sunt doar unelte menite implementării...” (1904). Așa s-au pus bazele violentei dictaturi tutelare.
Stalin avea să exacerbeze premisele înaintate de fondatorul bolșevismului, inclusiv exaltarea „spiritului de partid” (partiinost’) ca antidot la „neutralitatea științifică burgheză” și alte astfel de iluzii. Leszek Kołakowski, istoricul-filosof polonez care ne-a părăsit pe 17 iulie 2009, scria în Principalele curente ale marxismului că „omnipotența Minciunii nu se datora ticăloșiei lui Stalin, ci era singurul mod de a legitima un regim bazat pe principiile leniniste. Sloganul frecvent întâlnit în timpul dictaturii lui Stalin, «Stalin este Leninul zilelor noastre», era astfel cât se poate de precis”.
La rândul ei, recenzând Cartea neagră a comunismului, Anne Applebaum observa pe bună dreptate că „este posibil astăzi, într-un fel care n-ar fi fost în urmă cu câțiva ani, să spulberăm pentru totdeauna miturile unei mai promițătoare «perioade timpurii» din istoria comunismului sau ale unor mai «bune» regimuri care ar fi deviat de la regula generală. [...] Fără nicio excepție, convingerea leninistă în statul partidului unic este caracteristica fiecărui regim comunist, din Rusia în China și din Cuba în Mozambic. Fără excepție, apelul la violență al bolșevicilor s-a repetat în fiecare revoluție comunistă”.