Vladimir Tismăneanu

Revizionismul marxist a fost o direcție intelectuală și politică întemeiată pe revolta împotriva Leviatanului birocratic al stalinismului. Elementul central al acestuia l-a constituit antistalinismul. Logica revizionismului avea să ducă la transcenderea strategiei inițiale, deci la îmbrățișarea unei perspective opuse bolșevismului. Ca fenomen local și global, revizionismul marxist s-a dezvoltat după moartea lui Stalin și a fost diferit de reformismul de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX.

Tot revizionism a fost numit și acest reformism. Este vorba despre revizionismul asociat lucrării Premisele socialismului a lui Eduard Bernstein, fostul secretar al lui Friedrich Engels în ultimii ani de viață ai autorului lui Anti-Dühring, o persoană cu legitimitate enormă în mișcarea socialistă. Pornind de la teza potrivit căreia mișcarea este totul iar scopul nu contează, Bernstein propunea tranziția parlamentară fără violență apocaliptică, fără revoluție proletară globală, spre un socialism democratic. Eu nu mă voi referi la acest reformism, ci la acel revizionism marxist, care se naște în Europa de Răsărit și Centrală și care-i are drept congeneri și parteneri de dialog în Franța și SUA pe cei care se rup de iluzia leninistă, mai ales după Revoluția Maghiară din 1956.

La baza revizionismului marxist a stat o iluzie neomarxistă inspirată parțial din existențialismul sartrian, din scrierile lui Henri Lefebvre și cele ale lui Antonio Gramsci. Primul element al acestei iluzii îl alcătuia ideea că sistemul putea fi reformat de sus în jos, că oamenii își puteau pune speranțele în venirea unui lider luminat (ca Imre Nagy, Alexander Dubček sau Mihail Gorbaciov). Al doilea element stătea în ideea că o conducere luminată ar putea întreprinde reforme care să ducă, în primă fază, la liberalizarea sistemului și, într-o etapă secundară, la democratizare. Revizionismul marxist a mizat pe o unitate de discurs între propriul demers și cel al oficialității.

Anul 1956, momentul-simbol al revizionismului, poate fi considerat începutul sfârșitului pentru comunism. După 1956, a devenit clar faptul că recuperarea tradiției libertare a tânărului Marx nu se putea face decât împotriva, iar nu împreună cu oligarhia profitocratică. Acest lucru a fost evident în cele 10 zile din timpul liberalizării inițiate de Imre Nagy în 1956. Începând cu 1960, revizionismul marxist a devenit antibolșevic și, în final, a evoluat către non-marxism și antimarxism, pierzându-și rațiunea de a fi. Primăvara de la Praga a fost „cântecul de lebădă” al acestei iluzii revizioniste, iar „dialectica concretului” s-a consumat sub șenilele tancurilor Tratatului de la Varșovia. Totuși, revizionismul marxist a dinamitat, a erodat până la disoluție discursul apologetic inițial, a propus un contradiscurs, a reabilitat tematica subiectivității și a negativității, a reintrodus tema persoanei. Totodată, revizionismul marxist a deschis porțile către o viziune postmarxistă, în unele cazuri (cum a fost cel al lui Leszek Kołakowski) către o viziune antimarxistă.

Anul 1956 este legat de demolarea unor sisteme de inspirație leninistă care-și au rădăcinile în problema responsabilității sau iresponsabilității intelectualilor în legătură cu fenomenele totalitare ale secolului XX. Se poate vorbi despre o intervenție leninistă în praxisul revoluționar al marxismului. Unii gânditori care s-au ocupat de această chestiune—printre care mă înscriu—vorbesc despre mutația leninistă în praxisul revoluționar al social-democrației europene. Lenin, născut în 1870, a încetat din viață în 1924. Anul 1903 este un an-cheie: îi apare lucrarea Ce-i de făcut?, poate cea mai importantă contribuție—negativă, cred eu—la praxisul social-democrației europene și globale din ultimii 100 de ani.

Ea produce o schimbare fundamentală de paradigmă: se înlocuiește mișcarea social-democrată prin ceea ce el a numit partidul de tip nou sau partidul de avangardă. Acesta se substituie clasei, elementul central la Marx, definit de acesta în opera de tinerețe drept hărăzit, predestinat de istorie ca subiect revoluționar. La Lenin se produce un fenomen pe care îl putem defini drept substituționism (termen introdus, dacă nu mă înșel, de către Raymond Aron).

Partidul însuși este definit în termeni de sectă militarizată. Pentru Karl Marx, clasa, prin autoeliberare, elibera întreaga umanitate. În textele filosofice de tinerețe, înainte de toate Mizeria filosofiei, dar și Manuscrisele economico-filosofice de la Paris din 1844, Marx vorbește despre autoemanciparea proletariatului ce duce la autoemanciparea universalizată a umanității. Foarte importantă era chestiunea demonizării proprietății private drept sursă primordială a alienării.

Unul dintre cei mai sofisticați marxiști ai secolului XX, Georg Lukács, publica în 1923 cartea Istorie și conștiință de clasă, unificând în concepția sa asupra totalității filosofia tânărului Marx—respectiv hegeliano-marxismul—cu doctrinarismul neo-iacobin înrădăcinat în tradiția politică a nihilismului rus, preconizat de către Lenin și bolșevici.

Iacobinismul este o viziune sectară despre reinventarea universului politic prin instituirea dictaturii pedagogice a celor presupuși a fi deținătorii virtuții. Robespierre proclama dictatura virtuții. Despre acest radicalism neo-iacobin este vorba. Nu întâmplător, într-o polemică din 1905–1906 între Troțki și Lenin, Troțki se referă la Lenin numindu-l Maximilien Lenin. Acesta îi răspunde sardonic, referindu-se la o carte celebră din literatura rusă și numindu-l pe Troțki Iudușka, apelativ folosit ulterior și de Stalin (inclusiv cu conotații antisemite, ceea ce nu era cazul lui Lenin, care folosea un personaj din literatura rusă, nereferindu-se la cel din Evanghelii).

Se produce deci unificarea între doctrinarismul neo-iacobin și tradiția politică a nihilismului rus. Lenin a fost puternic influențat de acesta din urmă. Cartea din 1903 reia exact titlul unui roman utopico-pedagogic al lui Cernîșevski apărut în 1856. În tradiția politică rusă există două întrebări recurente cam la 50-60 de ani, care devin teme extrem de importante și astăzi: ce e de făcut? și cine e de vină?. Lenin construiește un nou tip de partid, dar se bazează pe tradiția populismului rus (narodnicismul în 1860–1870), organizația teroristă Voința poporului, pe care Lenin pretinde că o părăsește după 1890. Modelul de partid ultracentralizat pe care îl propune este, de fapt, secta revoluționară rusă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

În Omul revoltat al lui Albert Camus se poate găsi analiza radicalismului utopic rus și a nihilismului. Probabil cea mai bună carte care explică mentalitatea apocaliptică a revoluționarismului rus ce avea să culmineze cu Lenin rămâne, după părerea mea, Demonii lui Dostoievski. E suficient s-o citim ca să pricepem lumea din care venea Lenin. Este, în fond, un Piotr Verhovenski care a citit Capitalul: cam asta ar fi, pe scurt, definiția a ceea ce s-a petrecut cu bolșevismul în secolul XX. Întâlnirea fatidică și funestă între Verhovenski și Marx îl desfigurează fundamental pe Marx: s-ar fi cutremurat în mormânt știind că s-a ajuns la această perversiune a gândirii sale!

Ea duce totuși la apariția unui organism politic care avea să influențeze fundamental, devenind organism politic global, cu prezențe similare de la Shanghai la Barcelona. Apropiindu-ne de anul 1956, aș aminti un episod extrem de important, adeseori uitat în preistoria luptei pentru libertate și a rezistenței la proiectul totalitar comunist. Este vorba despre momentul martie 1921, respectiv insurecția soldaților și ofițerilor de marină de la Kronstadt, fortăreața de lângă Sankt Petersburg. Este primul mare episod ce avea să culmineze ulterior cu ’56, ’68, ’80 și, respectiv, revoluțiile din 1989.

Kronstadt reprezintă prima mare lovitură și coincide cu Congresul Partidului Bolșevic, la care se iau două hotărâri extrem de importante: introducerea Noii Politici Economice (NEP), pe de-o parte, și, pe de altă parte, suprimarea insurecției de la Kronstadt, la care Lenin, Troțki și Stalin nu au niciun fel de divergență. Tot ce se va petrece ulterior în luptele lor nu schimbă un dat fundamental: toți trei sunt de acord că insurecția de la Kronstadt trebuie distrusă. Ea nu era o insurecție antimarxistă sau antisocialistă, ci una antitotalitară, sloganul principal al răsculaților fiind „soviete fără comuniști”!

Această tradiție extraordinară avea să renască în timpul Războiului Civil din Spania, la Barcelona, în comunismul libertar: de fiecare dată comisarii au știut cum s-o sufoce și s-o distrugă. Atunci apar disidențele în interiorul comunismului. Ulterior, există diverse momente „tip Kronstadt” ce duc treptat la erezie și, în consecință, la apostazie. Este doar primul moment de trezire în această fenomenologie a rupturii cu proiectul autoritar despotic leninist. Există de acum o serie de figuri importante ale stângii leniniste care afirmă că se merge pe un drum eronat, că este ceva greșit cu proiectul însuși.

O carte extrem de importantă apărută în 1949, în plin Război Rece, cu rol de dinamită ideologică în timpul acestuia, se numește Zeul care a dat greș. În ea, o serie de intelectuali ai secolului XX care au crezut în utopia comunistă descriu momentul trezirii din această utopie. Este vorba despre Arthur Koestler, Ignazio Silone, Stephen Spender, Louis Fischer, Richard Wright, André Gide. Este extrem de important ca o persoană să fi avut de-a face cu aceste mișcări, să le fi înțeles eroarea și să se fi rupt de ele.

Să ne amintim de Milovan Djilas cu a sa autopsie a nomenclaturii comuniste, Noua clasă. Îl citez pe unul dintre cei mai interesanți prozatori italieni ai secolului XX, prezent în volumul Zeul care a dat greș, Ignazio Silone, care spune (referindu-se la o discuție purtată cândva cu liderul comunist Palmiro Togliatti) că lupta finală nu se va da între comuniști și anticomuniști, ci între comuniști și ex-comuniști. Dacă ne uităm la marile lupte intelectuale ale secolului XX, cam așa s-a întâmplat...