Vladimir Tismăneanu

Am publicat pentru prima oară în România, în volumul Ungaria 1956, coordonat împreună cu Doina Jela și cu excelente note de Armand Goșu, ediția critică a textului integral al Raportului Secret al lui Hrușciov, unul dintre cele mai importante documente politice ale secolului XX.

Acesta a schimbat fundamental discursul despre comunism în lumea necomunistă și a produs cea mai gravă prise de conscience a eșecului și crimelor stalinismului, negate până atunci în mișcarea comunistă. Rolul determinant în această privință îi revine lui Nikita Hrușciov. Discursul este ținut în noaptea de 24/25 februarie, început la ora 8 seara și terminat după aproximativ patru ore și jumătate, în jurul orei 12.45: este data-cheie pentru începutul sfârșitului comunismului.

Faptul că Hrușciov, cu autoritatea supremă a Primului-Secretar al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, recunoaște că Stalin, celebrat până atunci ca figura supremă a comunismului mondial, a fost un monstru patologic, un sociopat, schimbă datele legate de tot ce s-a petrecut de la Kronstadt încoace sau din octombrie 1917 (pe stil vechi)/ noiembrie 1917 (pe stil nou) în plan mondial.

Onestitatea tradițională a acestui țăran ruso-ucrainean se combină cu lupta pentru putere în interiorul birocrației comuniste sovietice. Hrușciov însuși, prin 1955, se întâlnește cu prieteni care se întorc din Gulag și îi povestesc cele petrecute. Este posibil și ca Hrușciov să fi trăit in denial, negând anumite lucruri chiar și față de sine. Știm astăzi că unul dintre fiii săi din prima căsătorie fusese victima persecuțiilor.

Raportul Secret a fost prezentat în fața a 2.500 de delegați și invitați, după care a fost dat imediat, în varianta rusă, delegațiilor străine ai căror conducători cunoșteau limba rusă. Ulterior, le-a fost înmânat membrilor delegațiilor de partide comuniste de la Moscova. Partidele comuniste din țările socialiste aveau să primească apoi textul Raportului sub deplină confidențialitate.

Ca să ajungă în rândul polonezilor, de departe cei mai deschiși, un membru al Partidului Comunist i-a înmânat documentul directorului general al agenției de presă din Polonia. Scurgerile de informații au făcut să se vorbească imediat de existența acestui raport. Fără a se confirma sau infirma în vreun fel, zvonul a avut totuși un impact enorm. Textul existent este însă cel creat de comisie, stenograma a ceea ce s-a spus în realitate este foarte greu de găsit. Se pare că în momentul prezentării au existat foarte multe paranteze pe care nu le mai avem la dispoziție; a rămas doar documentul birocratic din Arhivele Partidului Comunist al Uniunii Sovietice.

Informația s-a scurs prin Polonia și a ajuns în Israel, în limba rusă, prin Ambasada israeliană de la Varșovia. De acolo a mers mai departe spre Statele Unite: este una dintre ipoteze, cel puțin. El ajunge în orice caz în SUA, este verificat complet de CIA la sfârșitul lui martie și începutul lui aprilie 1956. La vremea aceea, acolo locuia și avea un rol important August Nikolaevski, unul dintre marii lideri și gânditori ai menșevismului.

Existau foarte mulți transfugi care aleseseră libertatea, foști troțkiști, etc. S-a creat o comisie care a analizat problema autenticității și care a validat documentul. A fost publicat la mijlocul lunii mai, complet, pe prima pagină din New York Times, sub titlul „Stalin’s Crimes”. A fost reluat în toată presa mondială, transmis și trimis cu baloane în toată zona sovietică. A circulat tradus în diferite limbi.

L-am întrebat pe Ion Iliescu în cartea de interviuri (Marele șoc) cum anume a fost primit documentul în țară. Mi-a răspuns că l-a citit la Paris, dar nu l-a adus în România; cei care au făcut-o au fost excluși din partid. În Franța, până la momentul Gorbaciov, Raportul Secret a fost întotdeauna menționat de Partidul Comunist Francez drept le rapport attribué à Khruchtchev. În Italia, reacția a fost diferită. Primul care a vorbit despre problemele sistemice și instituționale, biografice și personale, a fost Palmiro Togliatti, care a spus că este total inacceptabilă reducerea problemei la personalitatea lui Stalin, că lucrurile sunt mult mai adânci și trebuie să vedem unde anume a început toată această situație. Discuția a fost blocată din cauza Revoluției maghiare: după aceasta, evident, Hrușciov era în defensivă deoarece în Biroul Politic sovietic a fost acuzat că linia sa adusese respectivele consecințe...

Ruxandra Cesereanu a propus în volumul Decembrie 1989–Deconstrucția unei revoluții o tipologie a discursurilor interpretative despre Revoluția din decembrie, o anatomie, deci, a unui fenomen istoric, realizată prin analiza critică a diverselor variante explicative, inclusiv a celor negaționiste ori hagiografice.

Întâlnim astfel pozițiile „puriste” (ale revoluționarilor, dar și ale celor intrați în joc în chip oportunist). Vin apoi diversele teorii ale complotului și loviturii de stat. Se examinează, în fine, pozițiile care susțin teza revoluției hibridizate cu lovitura de stat a unei echipe neoleniniste. Se amintește teza lui Adrian Marino, care vorbea în 1990 despre cele două revoluții: cea populară și anticomunistă (de jos în sus) și cea de palat, în fond restauratoare, de sus în jos.

Poziția mea converge cu aceea a Ruxandrei Cesereanu din finalul cărții. A fost vorba, așadar, despre o revoluție reală „hibridată cu o camuflată lovitură de stat urgentată de împrejurări, catalizată de un accept extern al Marilor Puteri, în cea din urmă fiind implicate grupuri de putere alcătuite din comuniști anticeaușiști (cu filiere de sprijin în Armată și Securitate), care au găsit oportunitatea de a înlocui vidul de putere legat de fuga și capturarea lui Ceaușescu și au negociat cu facțiunile loiale dictatorului”.

Ambivalența Revoluției din decembrie 1989 a constat în faptul că geneza pluralismului a coincis cu o regrupare panicat-autoritară a nomenclaturii. Pentru a sprijini teza hibridării Revoluției din decembrie cu ceea ce putem numi o deghizată lovitură de stat pe fondul aparentului „vid de putere”, Ruxandra Cesereanu cita analiza fostului ambasador francez la București, Jean-Marie Le Breton (Sfârșitul lui Ceaușescu. Istoria unei revoluții, Editura Cavallioti, București, 1997), pentru care Revoluția s-a derulat în două faze.

Prima, să o numim eroic-radicală, a fost urmată de o a doua, când forțele deziluzionate ale vechiului sistem, dar și unii dintre cei intrați în joc pe creasta valului istoric își impun dominația asupra structurilor de putere postcomuniste. Scrie astfel diplomatul francez: „Sunt convins că nodul acestei a doua faze a revoluției se găsește în negocierile inevitabile dintre Securitate și oamenii aparatului de partid, pe de o parte, și «grupul» Iliescu, pe de alta, acesta din urmă având marja sa de manevră limitată de așteptările populare după zilele revoluționare și de prezența alături de el a intelectualilor «purtători ai conștiinței naționale»”.

Se notează decizii precum suprimarea aproape imediată a pedepsei capitale, blândețea față de personalul executant și o presupusă slăbiciune constantă a noii Puteri în fața „răzmeriței”. Nu știu exact cum putem măsura această „slăbiciune”. În fond, noua Putere controla Armata și, odată cu integrarea Securității în cadrul acesteia, deținea și controlul asupra detestatei instituții. Printr-o televiziune aservită și prin alte mijloace propagandistice încerca să-și construiască legitimitatea.

Ceea ce știm este că una dintre semnificațiile Revoluției din decembrie 1989 a fost tocmai resurecția îndelung agresatei și umilitei societăți civile românești. De la bun început, noii guvernanți se manifestă alergic în raport cu exigențele și revendicările grupurilor de revoluționari și de intelectuali critici (mă refer în primul rând la Grupul pentru Dialog Social, privit de noua echipă drept un inamic sau, în limbajul epocii, „o sursă de instabilitate”).

Liniștea, stabilitatea, „reconstrucția” pe fondul unui sistem dominat de partidul mare (FSN) sunt sloganurile pe care noua Putere le utilizează intens. Își atribuie chiar statutul de forță anticomunistă, uzurpând astfel un titlu la care era prea puțin îndreptățită. Reconstituirea partidelor istorice este imediat acompaniată de pulverizarea spațiului politic și apariția a zeci de grupuscule cu pretenții de a reprezenta și ele partide reale.

Ficțiunea pluripartidismului este utilizată spre a submina partidele istorice, înainte de toate PNȚCD. Curând după năruirea vechiului sistem, noii guvernanți declară că nu sunt dispuși să împartă o putere pe care o dețin doar datorită prezenței lor fizice în sediile aparatului guvernamental și relației speciale cu vârfurile Armatei.