Linkuri accesibilitate

Vladimir Tismăneanu

Nu se poate scrie despre anul revoluționar 1989 fără a aminti demonstrația democratică a studenților din Piața Tienanmen. A fost una dintre cele mai nobile tentative de a democratiza un sistem osificat, întemeiat pe represiune, delațiune, minciună și spaimă. Un participant la evenimentele de atunci scria în ediția New York Times din data de 31 mai că acel maraton al speranței a reprezentat câteva săptămâni în care cuvântul „popor”, utilizat până la sațiu în propaganda oficială, a însemnat ceva real, concret, palpabil. Năzuința de a reclădi libertatea s-a îngemănat cu o resurecție a principiului suveranității poporului. O teză susținută de Ágnes Heller, Jacek Kuroń, Adam Michnik, Ralf Dahrendorf.

O coincidență istorică grăitoare este aceea că masacrul din Piața Tienanmen s-a produs în aceeași zi în care au fost organizate primele alegeri libere din Polonia, având ca rezultat o zdrobitoare victorie a Solidarității. Dacă în Europa de Est se derula finalul bolșevismului, în China, drumul către un postcomunism civic-democratic era violent întrerupt.

Nu trebuie uitat că în aceeași perioadă aveau loc și greve muncitorești de susținere a revendicărilor studenților. Decizia conducerii comuniste de a utiliza tancurile împotriva studenților neînarmați, dar și prigonirea muncitorilor protestatari au fost, de fapt, încă o probă că nu era deloc obligatoriu ca finalul acestor mișcări emancipatoare să fie unul fericit.

Panicată și angoasată, nomenclatura a recurs atunci—ca și la Berlin în iunie 1953, ca și la Poznań în iunie 1956, ca și la Budapesta în octombrie–noiembrie 1956, ca și în Praga în august 1968, ca și la Gdansk în decembrie 1970—la violență în numele „restabilirii ordinii”.

Renașterea societății civile trebuia împiedicată cu orice preț. Asemenea lui Ceaușescu, Jakeš, Jivkov ori Honecker, liderii chinezi priveau reformele gorbacioviste ca pe o inacceptabilă „deviere de dreapta”. Cel mai tare îi incomodapolitica transparenței, a recunoașterii crimelor din trecut, ideea de glasnost.

Cei care astăzi denunță „injustițiile” economice ale postcomunismului și par să regrete l’ancien régime uită, așadar, că lucrurile puteau merge și în direcția unui autoritarism polițienesc în care libertățile civice să fie considerate crime politice. China de azi rămâne una a monopolului puterii în mâinile unor oligarhi pentru care pluralismul și adevărul istoric reprezintă valori subversive. Iar tinerii chinezi, beneficiind mai rar de avalanșa informațională a Internetului, știu prea puțin despre eroismul celor care au sfidat, plătind cu sânge, Leviatanul totalitar.

În iunie 1989, la Budapesta, avea loc ceremonia reînmormântării lui Imre Nagy, premierul comunist care, în 1956, luase partea plebeilor revoluționari împotriva comisarilor totalitari. Discursul lui Viktor Orbán, pe atunci liderul FIDESZ, era o chemare la recuperarea unei memorii netrucate. Premierul comunist era rugat să părăsească ceremonia, poporul real avea dreptul să-și jelească morții fără prezența ipocrită a acestuia.

Senilul János Kádár fusese înlocuit de cenușiul aparatcic Károly Grósz. Imre Nagy, promotorul unui „comunism care nu uită omul”, a fost spânzurat în iunie 1958 sub acuzația de „trădare de patrie” și „complot contrarevoluționar”. Reîntoarcerea sa simbolică a semnificat agonia ireversibilă a regimurilor leniniste din Europa de Est și Centrală și geneza unui nou imaginar politic înrădăcinat în adevăr, spontaneitate și autonomie civică.

Iată ce scria N. Steinhardt în Jurnalul fericirii despre Imre Nagy, o analiză luminoasă și caldă a rupturii cu minciuna totalitară și a curajului de a reabilita etica revoltei: „Mai este un caz pentru care cred că Hristos va lovi, al singurului comunist trecut printr-un proces de transfigurare și ajuns la sfințenie și martiriu: Imre Nagy. Cât de liber suflă duhul și ce neașteptat își alege sălașurile: în sufletul unui activist mai întâi (și ani mulți) plin de zel stalinist... Înlăuntrul omului ăstuia... se petrece în interval de numai zece zile (timpul e limitat ca într-o piesă clasică) prefacerea deplină. Nagy e la sfârșitul celor zece zile altul. Nu și-a schimbat politica, și-a schimbat sufletul”.

Această transfigurare, prefacere, metanoia, epifanie, deșteptare, cum vreți să-i spuneți, este cheia revizionismului marxist și a rebeliunii sale împotriva Marelui Inchizitor. Studenții din Piața Tienanmen, puținii lideri comuniști care s-au opus represiunii și au fost urgent epurați, autenticii disidenți și opozanți au împărtășit acest fior al adevărului, această pasiune irepresibilă pentru democrație pe care regimurile totalitare au urât-o visceral.

Drumul de la Nagy la Gorbaciov a fost unul sinuos și contorsionat, marcat de reculuri, persecuții, interogatorii, înfrângeri, chiar disperare. Şi totuși, în pofida atâtor obstacole, spiritul libertății a primat, blocul sovietic s-a prăbușit irevocabil sub loviturile mișcărilor sociale inspirate de ethosul solidarității, acel ethos pentru care au pledat Ioan Paul al II-lea, Jacek Kuroń, Adam Michnik, Václav Havel, Leszek Kołakowski. Ethosul pus în practică de revoltații din Piața Tienanmen.

vladimir-tismaneanu-blog-2016

Revoluțiile, breșele istorice, marile convulsii politice nu încep într-o zi, o știm de la François Furet. Dar există clipe-simbol, momente care parafează despărțirile de „vechiul regim” de o manieră decisivă și de neuitat. Așa a fost, de pildă, 14 iulie 1789. Ziua de 4 iunie 1989 a înglobat, într-un ansamblu amețitor de semnificații, deopotrivă finalul despotismului bolșevic în Europa, reacția revanșardă a birocrației comuniste post-maoiste din China și persistența aspirațiilor fundamentaliste în Iran.

Mă voi rezuma la a spune că, după 4 iunie 1989 și victoria de răsunet a Solidarității în primele alegeri parțial libere din Polonia, „blocul sovietic” a încetat să mai existe în sensul cunoscut după înființarea Pactului de la Varșovia în 1955. Atunci a devenit de negândit o intervenție a „statelor frățești” pentru a împiedica evoluțiile pluraliste.

Sigur, Ceaușescu și Honecker puteau deplora această direcție revoluționară, o puteau osândi drept o „deviere de dreapta”, buharinistă, dar vocile lor răsunau de-acum în pustiu. Peste câteva săptămâni avea să înceapă marele exod al cetățenilor din RDG către RFG. O lume fără 4 iunie, în acest sens, ar fi fost una sărăcită, întunecată, sumbră. După cum una fără represaliile sângeroase din Piața Tienanmen ar fi putut însemna tranziția Chinei către un postcomunism civic-democratic.

În primul rând, trebuie amintit că liderul Partidului Muncitoresc Unit Polonez (PMUP), Mieczysław Rakowski, era el însuși un gorbaciovist, un jurnalist care fusese cândva implicat în acea saga a revizionismului marxist de la sfârșitul anilor ’50 și începutul anilor ’60. Rakowski se cunoștea personal cu mulți dintre inspiratorii revoluției civice, inclusiv cu filosoful Leszek Kołakowski.

În 1968, fusese printre cei care au protestat împotriva campaniei antisemite organizate de șeful Securității, generalul Moczar. La fel de important era faptul că semnalele care soseau de la Moscova, după venirea la putere a lui Gorbaciov în martie 1985, sugerau tot mai categoric că puterea imperială nu mai era dispusă să se angajeze în noi aventuri militare de natură polițienească, precum în Ungaria în 1956ori în Cehoslovacia în 1968.

„Doctrina Sinatra”, cum i s-a spus, considera că statele est- și central-europene acționau de-acum pe cont propriu. Încă din 1988, între exponenții facțiunii reformatoare din PMUP și cei ai opoziției democratice, deci ai sindicatului liber și autoguvernat Solidarność, începuseră să aibă loc contacte, adeseori mijlocite de ierarhia Bisericii Catolice.

Rolul Papei Ioan Paul al II-lea în prăbușirea comunismului polonez și mondial a fost esențial. Liderii pro-sovietici de la Varșovia erau descumpăniți de noua linie sovietică, nu mai aveau repere clasice precise, cârlige de acroșaj ideologic. Neostaliniștii nu mai aveau pe cine să se bizuie în facțiunea dominantă de la Kremlin. Nici măcar „conservatorul” Egor Ligaciov nu preconiza o intervenție militară pentru a salva ruinele leninismului polonez. A fi pro-sovietic la ceasul perestroikăi însemna să fii pro-Gorbaciov, deci antistalinist.

Evident, prizonieri ai propriilor ficțiuni propagandistice, liderii comuniști polonezi și-au supraestimat forța, au mizat pe inerția populară, pe frica de schimbare și au minimalizat șansele mișcării Solidarność de a câștiga electoral de o manieră copleșitoare. A fost, dacă vreți, un efect pervers al unui sistem care a ignorat deliberat, vreme de decenii, orice feedback societal. Ceea ce nu înțelegeau generalul Jaruzelski (conducătorul suprem din Polonia) și aliații săi era că, în anii de după Legea Marțială (proclamată în decembrie 1981), societatea civilă poloneză se maturizase, își construise rețele de afirmare, comunicare și participare care nu mai puteau fi distruse.

Cu alte cuvinte, prinsese ființă o contra-societate, un univers politic concurent, ceea ce disidentul ceh Václav Benda numea „polisul paralel”. Obișnuiți să trăiască în spațiul aseptic dominat de cultul puterii, liderii comuniști nu aveau cum să anticipeze efectele mobilizator-subversive ale „puterii celor fără de putere”, spre a relua superba formulare a lui Václav Havel.

Încarcă mai mult

Vladimir Tismaneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-comuniste . Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai.

Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și a perioadei postcomuniste.

A condus Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din Romania – al cărei raport final a fost prezentat președintelui Traian Băsescu în Parlament, pe 18 decembrie, 2006. Un an mai târziu a co-editat cu istoricii Dorin Dobrincu și Cristian Vasile publicarea raportului la editura Humanitas Intre februarie 2010 si mai 2012, Președinte al Consiliului Științific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER).

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG