Vladimir Tismăneanu

În urma ieșirii Europei de Est din comunism, prea puțini oameni s-au arătat îngrijorați de soarta minorităților regiunii. Singur printre liderii est-europeni, fostul președinte ceh Václav Havel (1936–2011) declara că atitudinea față de populația roma va deveni un fel de test cu turnesol pentru noua societate civilă. Problema este și mai sensibilă: chiar și printre indivizi educați și toleranți, care înțeleg că ordinea liberală trebuie să acomodeze și respecte diferența, romii provoacă încă teamă și neîncredere. Prin Îngropați-mă în picioare (ediția română apărută la editura Dacia), jurnalista Isabel Fonseca a scris o carte edificatoare și alarmantă despre cea mai mare, mai puțin cunoscută și mai hărțuită minoritate a Europei.

Jumătate caiet de călătorie, jumătate istorie, opera de pionierat a Isabelei Fonseca reușește de minune în a găsi calea de mijloc între mai pedanta abordare academică și impresiile subiective de jurnal. Acest lucru face anumite detalii—statistici, ortografierea cuvintelor străine (în special românești)—incerte; chiar și așa, metoda utilizată de Fonseca reprezintă un fascinant studiu.

Fonseca explorează mai multe aspecte: tentativa naziștilor de a-i extermina pe romi în „Poraimos” (Devorare), termenul roma pentru Holocaust; eșecul comunismului de a-i asimila; deșteptarea unei crescânde identități naționale roma; intoleranța și ura încă prezente în societățile postcomuniste. Fonseca nu alunecă niciodată în sentimentalitate. Romii ei sunt ființe umane, cu idiosincrazii și obiceiuri unice, înfruntând dificultățile integrării în mai largile societăți. În același timp, autoarea ne arată cât de diverse sunt comunitățile rome și cât de mult se înșală cei care construiesc narațiuni omogenizatoare despre ele.

Vreme de 4 ani de zile, Fonseca s-a cufundat în viața comunităților rome, de-a lungul și de-a latul Europei de Est. Descrierile pe care le-a realizat romilor albanezi, bulgari și români—dintre care foarte mulți trăiesc în condiții sordide—arată faptul că marea lor dificultate constă în exacerbarea sărăciei și umilințelor acelor societăți în general. Maternitatea din Tirana, spre exemplu, este un înfiorător loc în care atât romii, cât și etnicii albanezi suferă de efectele unei incredibile penurii și înapoieri.

Deasupra tuturor acestor cazne, romii se confruntă cu o neîntreruptă prejudecată etnică. După prăbușirea comunismului, conflictele etnice din Europa de Est au explodat cu o intensitate înfricoșătoare, în vreme ce naționalismul intransigent a impregnat totul. Dintre toate minoritățile etnice din regiune, romii apar ca cei mai expuși etichetei de țap ispășitor: diferiți în aparență, obiceiuri și descendență, vorbind un idiom ciudat, lipsindu-le o memorie scrisă, ei ajung foarte ușor în postura de „sursă” a relelor din societate.

Să luăm cazul României, acolo unde țăranii români și maghiari (în mod tradițional nu foarte prietenoși unii cu ceilalți) au cooperat la organizarea unor pogromuri împotriva romilor. Așa cum demonstrează Isabel Fonseca, mulți români, slovaci și maghiari sunt pur și simplu îngroziți atunci când li se spune că ar trebui să-i trateze pe concetățenii romi drept egali. Până și deportarea lor în lagărele de concentrare naziste este foarte rar considerată un genocid aparte. Capitolul lui Fonseca pe subiect, probabil cel mai bun din carte, va provoca și anumite controverse. În Europa de Est, acolo unde compasiunea poate fi o marfă rară, există prea puțini oameni capabili să empatizeze cu lunga și cumplita istorie a romilor. De exemplu, Fonseca descrie cât de greu i-a fost să acceseze documente despre „sclavia țiganilor” în principatele feudale ale Moldovei și Valahiei—un episod rușinos, pe care oamenii preferă să-l uite decât să-l împace.

Acum că tranziția la economia de piață le-a permis unor romi să se înstărească, profeții urii de la Praga la București au început să acuze întreaga minoritate etnică roma de corupție și înșelăciune. Persecutarea grupurilor roma se petrece adesea în fața ochilor autorităților. Până și cei care cred despre ei înșiși că sunt democrați au prea puțină răbdare cu drepturile populației respective. Translatorul român al Isabelei Fonseca îi transmite acesteia că nu înțelege de ce este atât de interesată de situația romilor: „Trebuie să trăiești cu ei pentru a ști cât de diferiți sunt ei de fapt”.

În comunitățile etnice pure pe care le doresc zămislite noii demagogi, nu există niciun loc pentru diferență. De aceea, nu există niciun sfârșit fericit al poveștii Isabelei Fonseca, ci doar speranța că noul activism politic roma va reuși să prevină repetarea unui înfiorător trecut. După cum îi spunea autoarei și un activist bulgar, romii nu vor mai accepta să fie umiliți din nou. Îngropați-mă în picioare, strigătul care te bântuie al activiștilor roma, ar trebui auzit de toți cei cărora le pasă de demnitatea umană.

Perioada perestroikăi este percepută în Occident, dacă nu și în Rusia, ca o etapă scurtă și intensă de tranziție de la totalitarismul sovietic la multiplele incertitudini ale Rusiei contemporane. Numind un fenomen istoric o perioadă de tranziție este sinonim cu a o arunca în obscuritate. Ar fi păcat, pentru că abia în „balamalele” istoriei, așa zicând, se întrezărește anatomia schimbării sociale.

La începutul anilor 1990, apăruseră două importante cărți despre perestroika, de autori care au trăit în mijlocul furtunii: The Fate of Marxism in Russia, de Aleksandr Iakovlev, și The Morphology of Russian Mentality, de Vladimir Zviglyanich. În mod cu totul întâmplător, sclipirile uneia iluminează și exasperările celeilalte.

Iakovlev a fost unul din principalii arhitecți ai proiectului politic și economic care a dus la dezmembrarea despotismului birocratic numit Uniunea Sovietică. Pentru „conservatorii” sovietici și post-sovietici (reacționari, demagogi și agitatori stalino-fasciști), numele lui este anatemizat. Spre exemplu, în memoriile sale, leninistul ortodox și fost membru al Biroului Politic, Egor Ligaciov, tuna și fulgera împotriva așa-zisului rol perfid al lui Iakovlev în influențarea lui Gorbaciov, care ar fi deturnat în scopuri tenebroase ceea ce el, Ligaciov, numea „perestroika sănătoasă” (adevărată).

Într-adevăr, pentru naționaliști și comuniști, Iakovlev—mai mult decât Mihail Gorbaciov sau fostul ministru de Externe, Eduard Șevarnadze—este cel responsabil pentru toate dezastrele care s-au abătut asupra țării lor: pierderea puterii imperiale, dezordinea morală, haosul psihologic, decăderea militară, falimentul economic. Mai mult, contraofensivă impenitentă a lui Iakovlev împotriva conservatorilor, precum și prezența lui proeminentă continuă ca șef al Televiziunii Ruse, l-au făcut o figură centrală a respectivelor conflicte politice. Ceea ce-a continuat să scrie și după 1991 a contat, de asemenea.

Cartea despre soarta marxismului în Rusia la care mă refer aici a apărut în 1993 și ar fi putut arunca mai multă lumină asupra motivațiilor reale ale celor implicați în marile reforme, iluziile lor, speranțele, dezamăgirile și eșecurile lor. Până la urmă, filosofia Gorbaciov–Iakovlev a reprezentat ultima răsuflare a revizionismului marxist, ultimul (dacă nu imposibilul) efort de a reconcilia libertatea individuală și colectivismul birocratic.

Atacată din toate direcțiile, suspectată de adevărații liberali și detestată de conservatorii sovietici, această abordare era sortită eșecului. Ar fi fost interesant să aflăm, de pildă, dincolo de cât de în detaliu își apără Iakovlev opțiunile și alegerile, și care a fost tipul de răspuns pe care l-a dat dușmanilor. Tot așa cum ar fi fost instructivă o analiză a dinamicilor de-stalinizării oferită de omul care a prezidat comisia Biroului Politic însărcinată cu examinarea crimelor epocii staliniste.

În fine, rămânem cu aceste dezamăgiri privind volumul lui Iakovlev tocmai pentru că Iakovlev (1923–2005) a continuat să fie în atenția opiniei publice. Ceea ce-a lăsat el publicului occidental a fost doar o colecție de eseuri despre destinul marxismului în Rusia. Probabil că această potrivire dintre subiect și public s-a datorat parțial faptului că doar Occidentului îi mai pasă de marxismul teoretic. Mai rău decât atât, teza lui Iakovlev era incredibil de banală: marxismul a fost o teorie străină importată în Rusia și folosită de bolșevici pentru a dobândi supremația. Pentru oricine este familiar cu contribuțiile unor autori precum Isaiah Berlin, George Lichtheim, Richard Pipes, Robert C. Tucker, Leszek Kołakowski și chiar Isaac Deutscher, cugetările lui Iakovlev sună disperant de răsuflate și neoriginale. Există, totodată, prea puțină analiză și multe generalizări despre leninism și stalinism ca vlăstari ai marxismului.

Iakovlev a ratat inclusiv șansa de a lega mentalitatea și practica bolșevismului de tradiția politică rusă. Până la urmă, nu era o simplă teorie cea care a desfigurat Rusia. Rusia însăși a desfigurat o teorie care, în mod intrinsec, era menită să ducă la reformismul gradualist al socialismului democratic propovăduit de Eduard Bernstein și la respingerea de factură menșevică a violenței apocaliptice care a generat Gulagul. Ignorând potrivirea istorică dintre marxism și cultura rusă, Iakovlev nu reușește să închidă cercul.

Administrarea trecutului, sublinierea principalelor surse ale răului radical așa cum s-a întrupat el în anii stalinismului dezlănțuit, ar necesita explorare istorică, interogații de/cu sine, curaj intelectual și alertețe etică. Nu găsim nimic din toate acestea în volumul lui Aleksandr Iakovlev. Dacă rămâne ceva important din carte, ține de ordinea psiho-politică. Deși Iakovlev nu mărturisește niciodată principalele iluzii ale perestroikăi—credința într-un „bolșevism iluminat” și un autoproclamat rol redemptiv pe care l-ar avea intelighenția de partid—, el înțelege în cele din urmă futilitatea oricărei abordări politice care tânjește după forme monopoliste de autoritate:

„De vreme ce perestroika a pornit în cadrul Partidului, nu poate fi anunțată decât ca o inițiativă menită să întărească socialismul și Partidul, ca un efort de a produce o înțelegere mai adecvată a marxism-leninismului și ca o luptă pentru cimentarea naturii socialiste și comuniste a societății. Am încercat să distrugem Biserica în numele unei religii autentice și unui Iisus autentic doar vag conștienți de faptul că religia noastră era falsă și al nostru Iisus un impostor”.