Vladimir Tismăneanu

Ruxandra Cesereanu a propus în volumul Decembrie 1989–Deconstrucția unei revoluții o tipologie a discursurilor interpretative despre Revoluția din decembrie, o anatomie, deci, a unui fenomen istoric, realizată prin analiza critică a diverselor variante explicative, inclusiv a celor negaționiste ori hagiografice.

Întâlnim astfel pozițiile „puriste” (ale revoluționarilor, dar și ale celor intrați în joc în chip oportunist). Vin apoi diversele teorii ale complotului și loviturii de stat. Se examinează, în fine, pozițiile care susțin teza revoluției hibridizate cu lovitura de stat a unei echipe neoleniniste. Se amintește teza lui Adrian Marino, care vorbea în 1990 despre cele două revoluții: cea populară și anticomunistă (de jos în sus) și cea de palat, în fond restauratoare, de sus în jos.

Poziția mea converge cu aceea a Ruxandrei Cesereanu din finalul cărții. A fost vorba, așadar, despre o revoluție reală „hibridată cu o camuflată lovitură de stat urgentată de împrejurări, catalizată de un accept extern al Marilor Puteri, în cea din urmă fiind implicate grupuri de putere alcătuite din comuniști anticeaușiști (cu filiere de sprijin în Armată și Securitate), care au găsit oportunitatea de a înlocui vidul de putere legat de fuga și capturarea lui Ceaușescu și au negociat cu facțiunile loiale dictatorului”.

Ambivalența Revoluției din decembrie 1989 a constat în faptul că geneza pluralismului a coincis cu o regrupare panicat-autoritară a nomenclaturii. Pentru a sprijini teza hibridării Revoluției din decembrie cu ceea ce putem numi o deghizată lovitură de stat pe fondul aparentului „vid de putere”, Ruxandra Cesereanu cita analiza fostului ambasador francez la București, Jean-Marie Le Breton (Sfârșitul lui Ceaușescu. Istoria unei revoluții, Editura Cavallioti, București, 1997), pentru care Revoluția s-a derulat în două faze.

Prima, să o numim eroic-radicală, a fost urmată de o a doua, când forțele deziluzionate ale vechiului sistem, dar și unii dintre cei intrați în joc pe creasta valului istoric își impun dominația asupra structurilor de putere postcomuniste. Scrie astfel diplomatul francez: „Sunt convins că nodul acestei a doua faze a revoluției se găsește în negocierile inevitabile dintre Securitate și oamenii aparatului de partid, pe de o parte, și «grupul» Iliescu, pe de alta, acesta din urmă având marja sa de manevră limitată de așteptările populare după zilele revoluționare și de prezența alături de el a intelectualilor «purtători ai conștiinței naționale»”.

Se notează decizii precum suprimarea aproape imediată a pedepsei capitale, blândețea față de personalul executant și o presupusă slăbiciune constantă a noii Puteri în fața „răzmeriței”. Nu știu exact cum putem măsura această „slăbiciune”. În fond, noua Putere controla Armata și, odată cu integrarea Securității în cadrul acesteia, deținea și controlul asupra detestatei instituții. Printr-o televiziune aservită și prin alte mijloace propagandistice încerca să-și construiască legitimitatea.

Ceea ce știm este că una dintre semnificațiile Revoluției din decembrie 1989 a fost tocmai resurecția îndelung agresatei și umilitei societăți civile românești. De la bun început, noii guvernanți se manifestă alergic în raport cu exigențele și revendicările grupurilor de revoluționari și de intelectuali critici (mă refer în primul rând la Grupul pentru Dialog Social, privit de noua echipă drept un inamic sau, în limbajul epocii, „o sursă de instabilitate”).

Liniștea, stabilitatea, „reconstrucția” pe fondul unui sistem dominat de partidul mare (FSN) sunt sloganurile pe care noua Putere le utilizează intens. Își atribuie chiar statutul de forță anticomunistă, uzurpând astfel un titlu la care era prea puțin îndreptățită. Reconstituirea partidelor istorice este imediat acompaniată de pulverizarea spațiului politic și apariția a zeci de grupuscule cu pretenții de a reprezenta și ele partide reale.

Ficțiunea pluripartidismului este utilizată spre a submina partidele istorice, înainte de toate PNȚCD. Curând după năruirea vechiului sistem, noii guvernanți declară că nu sunt dispuși să împartă o putere pe care o dețin doar datorită prezenței lor fizice în sediile aparatului guvernamental și relației speciale cu vârfurile Armatei.

Nicolae Pleșiță (1929–2009) a reprezentat național-securismul în ipostaza sa agramată, vulgară și de o maximă brutalitate. Or mai fi fost și câțiva securiști cu o brumă de educație. Nu era cazul său. Citiți cartea de convorbiri cu Viorel Patrichi, Ochii și urechile poporului, și veți vedea cât de primitiv, cât de virulent putea fi acest torționar. Limbajul era unul purulent, otrăvit, îmbibat de ranchiuna cea mai adâncă și sordidă. Niciodată, sub nicio formă, Pleșiță nu și-a exprimat vreun minim regret, nu a schițat vreo remușcare.

Şi-a făcut întreaga carieră în aparatul poliției politice comuniste, a servit cu patimă scopurile represive ale regimului: de la vânarea partizanilor din munți și prigonirea presupușilor „sabotori” la suprimarea oricăror insule de rezistență antitotalitară.

A fost lacheul dictaturii, atât sub Dej, cât și sub Ceaușescu, a avut mult sânge pe mâini și nu a ascuns acest lucru. Era chiar mândru de crimele comise, inclusiv de colaborarea cu teroriștii macabri gen Carlos „Șacalul”. În mod normal, după decembrie 1989, Pleșiță ar fi trebuit să se teamă de justiția statului de drept. Puțin i-a păsat. Interviurile sale, găzduite cu suspectă, trivială generozitate de diversele televiziuni revanșarde ori doar analfabete din punct de vedere istoric și moral, dădeau măsura unui personaj deopotrivă dezgustător și vindicativ.

Condamnarea dictaturii comuniste l-a lăsat indiferent. Știa că beneficiază în continuare de complicități puternice și longevive. Că în inima însăși a noului sistem postdecembrist se găsesc mulți dintre foștii săi „studenți” de la Școala de Securitate. „Pumnul, ghioaga și revolverul”: acestea au fost instrumentele pe baza cărora s-a construit cariera lui Nicolae Pleșiță. Raportul Final al Comisiei Prezidențiale a cerut aplicarea unor măsuri drastice pentru reducerea pensiilor foștilor ofițeri ai Securității. Un Parlament cu musca (ori muștele) pe căciulă a preferat să ignore aceste minime exigențe ale unei moralități democratice.

Nicolae Pleșiță nu a avut nimic „haios” în comportamentul său, orice ar scrie unii istorici sau jurnaliști specializați în „revizuirea” cvasi-negaționistă a ceea ce s-a petrecut în anii comunismului. „Haioșenia” lui Pleșiță s-a tradus în bătăi, atentate criminale, prigoană în masă, inclusiv la adresa acelor cercetători onești care au protestat împotriva distrugerii monumentelor istorice.

Cu diverse ocazii, Pleșiță s-a străduit, asemenea altor foști vechili ai dictaturii, să arunce întreg oprobriul asupra Elenei Ceaușescu. Departe de mine gândul de a nega influența nefastă a acestei agramate, o Messalină cu pretenții de Newton, asupra soțului ei. Dar culpabilitatea supremă aparține aparatului de partid și de securitate în rândul căruia Pleșiță s-a remarcat prin fanatism, cruzime și propensiuni sociopate.

Biografia lui Nicolae Pleșiță, asemenea celor ale unor Pintilie-Pantiușa, Nikolski, Dulgheru, Ion Stănescu, Gh. Enoiu, Gh. Soltuțiu, Alexandru Drăghici, Tudor Postelnicu, Iulian Vlad, Neagu Cosma, Gh. Briceag, Vasile Gheorghe, etc. a fost marcată de ură, aversiune viscerală față de valori, resentiment grobian și practicarea de nimic stăvilită a ticăloșiei.

Pleșiță a fost un Kaltenbrunner al comunismului românesc. Ori, dacă preferați, un Abakumov (citiți romanul Primul cerc de Soljenițîn ca să vedeți cine a fost acest monstru). Fostul șef al Gestapo-ului, Ernst Kaltenbrunner, a fost executat la Nürnberg. Fostul ministru al Securității, Viktor Abakumov, a fost împușcat imediat după moartea lui Stalin în 1953. Imperturbabil, insolent și impasibil, Pleșiță a continuat să-și încaseze până în ultima clipă a vieții imensa pensie, câtă vreme atâția foști disidenți și opozanți ai regimului abia reușeau să supraviețuiască. La peste 30 de ani de la Revoluție, este aproape obligatoriu și cu siguranță moral ca aceste obscene nedreptăți ale trecutului recent să fie prezentate în adevărata lor amploare.