Vladimir Tismăneanu

Revoluțiile, breșele istorice, marile convulsii politice nu încep într-o zi, o știm de la François Furet. Dar există clipe-simbol, momente care parafează despărțirile de „vechiul regim” de o manieră decisivă și de neuitat. Așa a fost, de pildă, 14 iulie 1789. Ziua de 4 iunie 1989 a înglobat, într-un ansamblu amețitor de semnificații, deopotrivă finalul despotismului bolșevic în Europa, reacția revanșardă a birocrației comuniste post-maoiste din China și persistența aspirațiilor fundamentaliste în Iran.

Mă voi rezuma la a spune că, după 4 iunie 1989 și victoria de răsunet a Solidarității în primele alegeri parțial libere din Polonia, „blocul sovietic” a încetat să mai existe în sensul cunoscut după înființarea Pactului de la Varșovia în 1955. Atunci a devenit de negândit o intervenție a „statelor frățești” pentru a împiedica evoluțiile pluraliste.

Sigur, Ceaușescu și Honecker puteau deplora această direcție revoluționară, o puteau osândi drept o „deviere de dreapta”, buharinistă, dar vocile lor răsunau de-acum în pustiu. Peste câteva săptămâni avea să înceapă marele exod al cetățenilor din RDG către RFG. O lume fără 4 iunie, în acest sens, ar fi fost una sărăcită, întunecată, sumbră. După cum una fără represaliile sângeroase din Piața Tienanmen ar fi putut însemna tranziția Chinei către un postcomunism civic-democratic.

În primul rând, trebuie amintit că liderul Partidului Muncitoresc Unit Polonez (PMUP), Mieczysław Rakowski, era el însuși un gorbaciovist, un jurnalist care fusese cândva implicat în acea saga a revizionismului marxist de la sfârșitul anilor ’50 și începutul anilor ’60. Rakowski se cunoștea personal cu mulți dintre inspiratorii revoluției civice, inclusiv cu filosoful Leszek Kołakowski.

În 1968, fusese printre cei care au protestat împotriva campaniei antisemite organizate de șeful Securității, generalul Moczar. La fel de important era faptul că semnalele care soseau de la Moscova, după venirea la putere a lui Gorbaciov în martie 1985, sugerau tot mai categoric că puterea imperială nu mai era dispusă să se angajeze în noi aventuri militare de natură polițienească, precum în Ungaria în 1956ori în Cehoslovacia în 1968.

„Doctrina Sinatra”, cum i s-a spus, considera că statele est- și central-europene acționau de-acum pe cont propriu. Încă din 1988, între exponenții facțiunii reformatoare din PMUP și cei ai opoziției democratice, deci ai sindicatului liber și autoguvernat Solidarność, începuseră să aibă loc contacte, adeseori mijlocite de ierarhia Bisericii Catolice.

Rolul Papei Ioan Paul al II-lea în prăbușirea comunismului polonez și mondial a fost esențial. Liderii pro-sovietici de la Varșovia erau descumpăniți de noua linie sovietică, nu mai aveau repere clasice precise, cârlige de acroșaj ideologic. Neostaliniștii nu mai aveau pe cine să se bizuie în facțiunea dominantă de la Kremlin. Nici măcar „conservatorul” Egor Ligaciov nu preconiza o intervenție militară pentru a salva ruinele leninismului polonez. A fi pro-sovietic la ceasul perestroikăi însemna să fii pro-Gorbaciov, deci antistalinist.

Evident, prizonieri ai propriilor ficțiuni propagandistice, liderii comuniști polonezi și-au supraestimat forța, au mizat pe inerția populară, pe frica de schimbare și au minimalizat șansele mișcării Solidarność de a câștiga electoral de o manieră copleșitoare. A fost, dacă vreți, un efect pervers al unui sistem care a ignorat deliberat, vreme de decenii, orice feedback societal. Ceea ce nu înțelegeau generalul Jaruzelski (conducătorul suprem din Polonia) și aliații săi era că, în anii de după Legea Marțială (proclamată în decembrie 1981), societatea civilă poloneză se maturizase, își construise rețele de afirmare, comunicare și participare care nu mai puteau fi distruse.

Cu alte cuvinte, prinsese ființă o contra-societate, un univers politic concurent, ceea ce disidentul ceh Václav Benda numea „polisul paralel”. Obișnuiți să trăiască în spațiul aseptic dominat de cultul puterii, liderii comuniști nu aveau cum să anticipeze efectele mobilizator-subversive ale „puterii celor fără de putere”, spre a relua superba formulare a lui Václav Havel.

În urma ieșirii Europei de Est din comunism, prea puțini oameni s-au arătat îngrijorați de soarta minorităților regiunii. Singur printre liderii est-europeni, fostul președinte ceh Václav Havel (1936–2011) declara că atitudinea față de populația roma va deveni un fel de test cu turnesol pentru noua societate civilă. Problema este și mai sensibilă: chiar și printre indivizi educați și toleranți, care înțeleg că ordinea liberală trebuie să acomodeze și respecte diferența, romii provoacă încă teamă și neîncredere. Prin Îngropați-mă în picioare (ediția română apărută la editura Dacia), jurnalista Isabel Fonseca a scris o carte edificatoare și alarmantă despre cea mai mare, mai puțin cunoscută și mai hărțuită minoritate a Europei.

Jumătate caiet de călătorie, jumătate istorie, opera de pionierat a Isabelei Fonseca reușește de minune în a găsi calea de mijloc între mai pedanta abordare academică și impresiile subiective de jurnal. Acest lucru face anumite detalii—statistici, ortografierea cuvintelor străine (în special românești)—incerte; chiar și așa, metoda utilizată de Fonseca reprezintă un fascinant studiu.

Fonseca explorează mai multe aspecte: tentativa naziștilor de a-i extermina pe romi în „Poraimos” (Devorare), termenul roma pentru Holocaust; eșecul comunismului de a-i asimila; deșteptarea unei crescânde identități naționale roma; intoleranța și ura încă prezente în societățile postcomuniste. Fonseca nu alunecă niciodată în sentimentalitate. Romii ei sunt ființe umane, cu idiosincrazii și obiceiuri unice, înfruntând dificultățile integrării în mai largile societăți. În același timp, autoarea ne arată cât de diverse sunt comunitățile rome și cât de mult se înșală cei care construiesc narațiuni omogenizatoare despre ele.

Vreme de 4 ani de zile, Fonseca s-a cufundat în viața comunităților rome, de-a lungul și de-a latul Europei de Est. Descrierile pe care le-a realizat romilor albanezi, bulgari și români—dintre care foarte mulți trăiesc în condiții sordide—arată faptul că marea lor dificultate constă în exacerbarea sărăciei și umilințelor acelor societăți în general. Maternitatea din Tirana, spre exemplu, este un înfiorător loc în care atât romii, cât și etnicii albanezi suferă de efectele unei incredibile penurii și înapoieri.

Deasupra tuturor acestor cazne, romii se confruntă cu o neîntreruptă prejudecată etnică. După prăbușirea comunismului, conflictele etnice din Europa de Est au explodat cu o intensitate înfricoșătoare, în vreme ce naționalismul intransigent a impregnat totul. Dintre toate minoritățile etnice din regiune, romii apar ca cei mai expuși etichetei de țap ispășitor: diferiți în aparență, obiceiuri și descendență, vorbind un idiom ciudat, lipsindu-le o memorie scrisă, ei ajung foarte ușor în postura de „sursă” a relelor din societate.

Să luăm cazul României, acolo unde țăranii români și maghiari (în mod tradițional nu foarte prietenoși unii cu ceilalți) au cooperat la organizarea unor pogromuri împotriva romilor. Așa cum demonstrează Isabel Fonseca, mulți români, slovaci și maghiari sunt pur și simplu îngroziți atunci când li se spune că ar trebui să-i trateze pe concetățenii romi drept egali. Până și deportarea lor în lagărele de concentrare naziste este foarte rar considerată un genocid aparte. Capitolul lui Fonseca pe subiect, probabil cel mai bun din carte, va provoca și anumite controverse. În Europa de Est, acolo unde compasiunea poate fi o marfă rară, există prea puțini oameni capabili să empatizeze cu lunga și cumplita istorie a romilor. De exemplu, Fonseca descrie cât de greu i-a fost să acceseze documente despre „sclavia țiganilor” în principatele feudale ale Moldovei și Valahiei—un episod rușinos, pe care oamenii preferă să-l uite decât să-l împace.

Acum că tranziția la economia de piață le-a permis unor romi să se înstărească, profeții urii de la Praga la București au început să acuze întreaga minoritate etnică roma de corupție și înșelăciune. Persecutarea grupurilor roma se petrece adesea în fața ochilor autorităților. Până și cei care cred despre ei înșiși că sunt democrați au prea puțină răbdare cu drepturile populației respective. Translatorul român al Isabelei Fonseca îi transmite acesteia că nu înțelege de ce este atât de interesată de situația romilor: „Trebuie să trăiești cu ei pentru a ști cât de diferiți sunt ei de fapt”.

În comunitățile etnice pure pe care le doresc zămislite noii demagogi, nu există niciun loc pentru diferență. De aceea, nu există niciun sfârșit fericit al poveștii Isabelei Fonseca, ci doar speranța că noul activism politic roma va reuși să prevină repetarea unui înfiorător trecut. După cum îi spunea autoarei și un activist bulgar, romii nu vor mai accepta să fie umiliți din nou. Îngropați-mă în picioare, strigătul care te bântuie al activiștilor roma, ar trebui auzit de toți cei cărora le pasă de demnitatea umană.