Vladimir Tismăneanu

Perioada perestroikăi este percepută în Occident, dacă nu și în Rusia, ca o etapă scurtă și intensă de tranziție de la totalitarismul sovietic la multiplele incertitudini ale Rusiei contemporane. Numind un fenomen istoric o perioadă de tranziție este sinonim cu a o arunca în obscuritate. Ar fi păcat, pentru că abia în „balamalele” istoriei, așa zicând, se întrezărește anatomia schimbării sociale.

La începutul anilor 1990, apăruseră două importante cărți despre perestroika, de autori care au trăit în mijlocul furtunii: The Fate of Marxism in Russia, de Aleksandr Iakovlev, și The Morphology of Russian Mentality, de Vladimir Zviglyanich. În mod cu totul întâmplător, sclipirile uneia iluminează și exasperările celeilalte.

Iakovlev a fost unul din principalii arhitecți ai proiectului politic și economic care a dus la dezmembrarea despotismului birocratic numit Uniunea Sovietică. Pentru „conservatorii” sovietici și post-sovietici (reacționari, demagogi și agitatori stalino-fasciști), numele lui este anatemizat. Spre exemplu, în memoriile sale, leninistul ortodox și fost membru al Biroului Politic, Egor Ligaciov, tuna și fulgera împotriva așa-zisului rol perfid al lui Iakovlev în influențarea lui Gorbaciov, care ar fi deturnat în scopuri tenebroase ceea ce el, Ligaciov, numea „perestroika sănătoasă” (adevărată).

Într-adevăr, pentru naționaliști și comuniști, Iakovlev—mai mult decât Mihail Gorbaciov sau fostul ministru de Externe, Eduard Șevarnadze—este cel responsabil pentru toate dezastrele care s-au abătut asupra țării lor: pierderea puterii imperiale, dezordinea morală, haosul psihologic, decăderea militară, falimentul economic. Mai mult, contraofensivă impenitentă a lui Iakovlev împotriva conservatorilor, precum și prezența lui proeminentă continuă ca șef al Televiziunii Ruse, l-au făcut o figură centrală a respectivelor conflicte politice. Ceea ce-a continuat să scrie și după 1991 a contat, de asemenea.

Cartea despre soarta marxismului în Rusia la care mă refer aici a apărut în 1993 și ar fi putut arunca mai multă lumină asupra motivațiilor reale ale celor implicați în marile reforme, iluziile lor, speranțele, dezamăgirile și eșecurile lor. Până la urmă, filosofia Gorbaciov–Iakovlev a reprezentat ultima răsuflare a revizionismului marxist, ultimul (dacă nu imposibilul) efort de a reconcilia libertatea individuală și colectivismul birocratic.

Atacată din toate direcțiile, suspectată de adevărații liberali și detestată de conservatorii sovietici, această abordare era sortită eșecului. Ar fi fost interesant să aflăm, de pildă, dincolo de cât de în detaliu își apără Iakovlev opțiunile și alegerile, și care a fost tipul de răspuns pe care l-a dat dușmanilor. Tot așa cum ar fi fost instructivă o analiză a dinamicilor de-stalinizării oferită de omul care a prezidat comisia Biroului Politic însărcinată cu examinarea crimelor epocii staliniste.

În fine, rămânem cu aceste dezamăgiri privind volumul lui Iakovlev tocmai pentru că Iakovlev (1923–2005) a continuat să fie în atenția opiniei publice. Ceea ce-a lăsat el publicului occidental a fost doar o colecție de eseuri despre destinul marxismului în Rusia. Probabil că această potrivire dintre subiect și public s-a datorat parțial faptului că doar Occidentului îi mai pasă de marxismul teoretic. Mai rău decât atât, teza lui Iakovlev era incredibil de banală: marxismul a fost o teorie străină importată în Rusia și folosită de bolșevici pentru a dobândi supremația. Pentru oricine este familiar cu contribuțiile unor autori precum Isaiah Berlin, George Lichtheim, Richard Pipes, Robert C. Tucker, Leszek Kołakowski și chiar Isaac Deutscher, cugetările lui Iakovlev sună disperant de răsuflate și neoriginale. Există, totodată, prea puțină analiză și multe generalizări despre leninism și stalinism ca vlăstari ai marxismului.

Iakovlev a ratat inclusiv șansa de a lega mentalitatea și practica bolșevismului de tradiția politică rusă. Până la urmă, nu era o simplă teorie cea care a desfigurat Rusia. Rusia însăși a desfigurat o teorie care, în mod intrinsec, era menită să ducă la reformismul gradualist al socialismului democratic propovăduit de Eduard Bernstein și la respingerea de factură menșevică a violenței apocaliptice care a generat Gulagul. Ignorând potrivirea istorică dintre marxism și cultura rusă, Iakovlev nu reușește să închidă cercul.

Administrarea trecutului, sublinierea principalelor surse ale răului radical așa cum s-a întrupat el în anii stalinismului dezlănțuit, ar necesita explorare istorică, interogații de/cu sine, curaj intelectual și alertețe etică. Nu găsim nimic din toate acestea în volumul lui Aleksandr Iakovlev. Dacă rămâne ceva important din carte, ține de ordinea psiho-politică. Deși Iakovlev nu mărturisește niciodată principalele iluzii ale perestroikăi—credința într-un „bolșevism iluminat” și un autoproclamat rol redemptiv pe care l-ar avea intelighenția de partid—, el înțelege în cele din urmă futilitatea oricărei abordări politice care tânjește după forme monopoliste de autoritate:

„De vreme ce perestroika a pornit în cadrul Partidului, nu poate fi anunțată decât ca o inițiativă menită să întărească socialismul și Partidul, ca un efort de a produce o înțelegere mai adecvată a marxism-leninismului și ca o luptă pentru cimentarea naturii socialiste și comuniste a societății. Am încercat să distrugem Biserica în numele unei religii autentice și unui Iisus autentic doar vag conștienți de faptul că religia noastră era falsă și al nostru Iisus un impostor”.

În anul 1968, regimul de la București părea să adopte o linie dacă nu liberală, măcar mai puțin rigidă. Era o făgăduință amăgitoare, câtă vreme Nicolae Ceaușescu însuși nu putea fi nicicum bănuit de propensiuni de tip Nagy ori Dubček. Făcuse parte din comandamentul creat în 1956 pentru a preveni acțiuni de revoltă inspirate de exemplul maghiar. Îi repugna destalinizarea și se simțea solidar cu pozițiile celor care i se opuseseră deschis.

Pentru analiza acelei perioade, amintesc aici volumul Lagărul comunist sub impactul destalinizării, coordonat de Dan Cătănuș și Vasile Buga (Academia Română, INST, 2006). Dincolo de declarațiile de paradă, Ceaușescu din 1968 nu era structural diferit de cel din 1956: închistat în dogme ponosite, suspicios, intolerant, intrigant, însetat de putere. Se vorbește uneori despre rolul moderator pe care l-ar fi jucat premierul Maurer. Este o altă iluzie. Niciodată, sub nici o formă, Maurer nu s-a opus nici lui Dej, nici lui Ceaușescu în privința opțiunilor fundamentale. Este posibil însă să existe un dram de adevăr în rumorile care circulau în epocă în privința îndemnului lui Maurer către Ceaușescu de a nu ajunge vreodată să aibă sânge pe mâini, deci de a nu urma modelul predecesorului său prin recurgerea la asasinatul politic. În rest, Maurer a fost, cum scria Petre Pandrea în Memoriile mandarinului valah, Leninul României.

Linia xenofobă în politica de cadre a fost expresia regenerării aparatului prin susținerea activiștilor total devotați lui Ceaușescu. Din umbră, Elena Ceaușescu era de-acum extrem de influentă. Referințele oficiale la ea sunt cât se poate de anoste, fiind pomenită doar astfel: „și soția”. Ca și amica ei, frivola Elena Maurer, care o consilia în aceste chestiuni, viitoarea „savantă de renume mondial” era ahtiată după blănuri, bijuterii și călătorii pariziene. Marile familii ale aristocrației roșii se bucurau de privilegii de tip feudal.

Pentru a crea mitul unității dintre partid și popor, se organizează vizite de lucru prin toată țara, se înscenează întâlniri între Ceaușescu și inși travestiți în precursorii săi istorici, marii voievozi ai unui trecut divinizat. Sub patronajul lui Mizil și al lui Dumitru Popescu, se construiește eșafodajul stalinismului național, al ceea ce Monica Lovinescu a numit neoproletcultism: „Îmbinarea explozivă a unor rudimente din vechea dogmă cu șovinismul lătrător”.

Comunismul și fascismul se întrepătrund până la dispariția oricărei distincții relevante. Monica Lovinescu scria despre acest hibrid dintre Scînteia și Porunca Vremii unde au dispărut frontierele dintre comunism și fascism: „Dar au existat vreodată real aceste granițe, și vecinătatea dintre metodele celor două totalitarisme n-a fost oare de mai multă vreme o evidență? Nu numai Hannah Arendt o susține. Dovezile în România se înmulțesc” (Unde scurte III).

Acest baroc comunisto-fascist și-a aflat matricea originară în sincretismul ideologic al anului 1968. Pe de o parte, se afirmă o direcție intelectuală prooccidentală, din care făceau parte tineri intelectuali, dar și unii scriitori care rupseseră categoric cu stalinismul, precum A.E. Baconsky, E. Jebeleanu și Geo Bogza, care simpatizau cu idealurile Primăverii de la Praga. Pe de altă parte, se năștea sub protecția partidului acel curent care avea să paraziteze prin etern scandal și mahala patriotardă viața spirituală a următoarelor decenii (reverberațiile le simțim și astăzi).

În timp ce, la Praga, scriitorul radical antistalinist Ludvík Vaculík publica Manifestul celor două mii de cuvinte, la București, cenzura se menținea atotputernică. În fruntea ei, același sinistru, inamovibil Iosif Ardeleanu. Contestația rămânea o crimă. Într-un răscolitor articol apărut după 1989 în Lettre Internationale, Ion Vianu cita discursul lui Ceaușescu din octombrie 1968 la deschiderea anului universitar. Este o mostră de primitivism terorist, dar și de novlangue, care ar trebui cunoscută de toți cei care mai au iluzii legate de PCR în 1968:

„Mai există încă astăzi cineva care se gândește că se pot găsi în România forțe sociale capabile să pună în primejdie sistemul nostru socialist? Cred că nu. Fără îndoială, tovarăși, nici un țăran cooperator, nici un lucrător […], nici un intelectual […] nu ar îngădui nimănui să pună la îndoială trăinicia și forța socialismului în România. Firește, pot să mai fie nebuni și vor fi întotdeauna, dar pentru nebuni societatea noastră socialistă dispune de mijloacele necesare, inclusiv cămașa de forță. Dar, după cum știți, dezvoltăm medicina pe o scară largă. Chiar și acești nebuni pot fi tratați cu mijloace moderne pentru a nu trebui să recurgem la cămașa de forță”.

Așadar, în 1968, pentru Partidul Comunist Român, a te îndoi de socialismul lui Ceaușescu, Maurer, Mizil și Iliescu echivala cu o gravă maladie mintală.