Vladimir Tismăneanu

Nicolae Pleșiță (1929–2009) a reprezentat național-securismul în ipostaza sa agramată, vulgară și de o maximă brutalitate. Or mai fi fost și câțiva securiști cu o brumă de educație. Nu era cazul său. Citiți cartea de convorbiri cu Viorel Patrichi, Ochii și urechile poporului, și veți vedea cât de primitiv, cât de virulent putea fi acest torționar. Limbajul era unul purulent, otrăvit, îmbibat de ranchiuna cea mai adâncă și sordidă. Niciodată, sub nicio formă, Pleșiță nu și-a exprimat vreun minim regret, nu a schițat vreo remușcare.

Şi-a făcut întreaga carieră în aparatul poliției politice comuniste, a servit cu patimă scopurile represive ale regimului: de la vânarea partizanilor din munți și prigonirea presupușilor „sabotori” la suprimarea oricăror insule de rezistență antitotalitară.

A fost lacheul dictaturii, atât sub Dej, cât și sub Ceaușescu, a avut mult sânge pe mâini și nu a ascuns acest lucru. Era chiar mândru de crimele comise, inclusiv de colaborarea cu teroriștii macabri gen Carlos „Șacalul”. În mod normal, după decembrie 1989, Pleșiță ar fi trebuit să se teamă de justiția statului de drept. Puțin i-a păsat. Interviurile sale, găzduite cu suspectă, trivială generozitate de diversele televiziuni revanșarde ori doar analfabete din punct de vedere istoric și moral, dădeau măsura unui personaj deopotrivă dezgustător și vindicativ.

Condamnarea dictaturii comuniste l-a lăsat indiferent. Știa că beneficiază în continuare de complicități puternice și longevive. Că în inima însăși a noului sistem postdecembrist se găsesc mulți dintre foștii săi „studenți” de la Școala de Securitate. „Pumnul, ghioaga și revolverul”: acestea au fost instrumentele pe baza cărora s-a construit cariera lui Nicolae Pleșiță. Raportul Final al Comisiei Prezidențiale a cerut aplicarea unor măsuri drastice pentru reducerea pensiilor foștilor ofițeri ai Securității. Un Parlament cu musca (ori muștele) pe căciulă a preferat să ignore aceste minime exigențe ale unei moralități democratice.

Nicolae Pleșiță nu a avut nimic „haios” în comportamentul său, orice ar scrie unii istorici sau jurnaliști specializați în „revizuirea” cvasi-negaționistă a ceea ce s-a petrecut în anii comunismului. „Haioșenia” lui Pleșiță s-a tradus în bătăi, atentate criminale, prigoană în masă, inclusiv la adresa acelor cercetători onești care au protestat împotriva distrugerii monumentelor istorice.

Cu diverse ocazii, Pleșiță s-a străduit, asemenea altor foști vechili ai dictaturii, să arunce întreg oprobriul asupra Elenei Ceaușescu. Departe de mine gândul de a nega influența nefastă a acestei agramate, o Messalină cu pretenții de Newton, asupra soțului ei. Dar culpabilitatea supremă aparține aparatului de partid și de securitate în rândul căruia Pleșiță s-a remarcat prin fanatism, cruzime și propensiuni sociopate.

Biografia lui Nicolae Pleșiță, asemenea celor ale unor Pintilie-Pantiușa, Nikolski, Dulgheru, Ion Stănescu, Gh. Enoiu, Gh. Soltuțiu, Alexandru Drăghici, Tudor Postelnicu, Iulian Vlad, Neagu Cosma, Gh. Briceag, Vasile Gheorghe, etc. a fost marcată de ură, aversiune viscerală față de valori, resentiment grobian și practicarea de nimic stăvilită a ticăloșiei.

Pleșiță a fost un Kaltenbrunner al comunismului românesc. Ori, dacă preferați, un Abakumov (citiți romanul Primul cerc de Soljenițîn ca să vedeți cine a fost acest monstru). Fostul șef al Gestapo-ului, Ernst Kaltenbrunner, a fost executat la Nürnberg. Fostul ministru al Securității, Viktor Abakumov, a fost împușcat imediat după moartea lui Stalin în 1953. Imperturbabil, insolent și impasibil, Pleșiță a continuat să-și încaseze până în ultima clipă a vieții imensa pensie, câtă vreme atâția foști disidenți și opozanți ai regimului abia reușeau să supraviețuiască. La peste 30 de ani de la Revoluție, este aproape obligatoriu și cu siguranță moral ca aceste obscene nedreptăți ale trecutului recent să fie prezentate în adevărata lor amploare.

În lumina evoluțiilor postcomuniste, s-au coagulat două școli de gândire privind evaluarea impactului intelectualilor asupra societăților central și est europene. Pe de-o parte, avem argumentul lui Timothy Garton Ash despre revoluțiile din 1989 ca „resurecții morale” care au accentuat statutul crucial al intelectualilor publici de modele ale unui nou stil politic. În opinia istoricului britanic, cea mai importantă idee pe care au avansat-o a fost reevaluarea noțiunii de cetățenie. Și chiar dacă idealul lor nu a triumfat, ceea ce rămâne important este faptul că majoritatea dezbaterilor din sfera publică au orbitat în jurul ideii de civilitate, de ce anume definește apartenența cuiva la societate și polis. Într-un anumit sens, cineva ar putea spune că succesul intelighenției critice stă în realitatea unui corp social activ, conștient de sine, împuternicit.

De cealaltă parte, regretatul Tony Judt ne-a oferit o imagine în oglindă a explicației lui Ash. Judt considera că disidenții liberali nu au avut niciodată vreun impact puternic asupra societăților lor și că tradițiile anti-liberale ale regiunii, potențate de efectele reziduale ale leninismului, au reprezentat un obstacol major în calea succesului regional al democrației liberale. Din această perspectivă, există prea puțin trecut utilizabil de care să se agațe exponenții pluralismului. În schimb, există o puternică și neprocesată memorie a victimizării reale sau percepute, foarte multă auto-idealizare și foarte puțină disponibilitate pentru empatie și comizerație.

În opinia mea, dacă ne uităm cu atenție la cele două argumente, am fi surprinși să aflăm că nu sunt într-atât de îndepărtate unul de celălalt precum par. În Europa postbelică, Tony Judt scria că, „așa cum dezaprobator observase Edmund Burke despre o generație anterioară de activiști revoluționari: «cei mai buni erau doar oameni ai teoriei». Cei mai mulți [intelectuali critici] erau de-a dreptul nepregătiți pentru urâtele chestiuni politice și tehnice ale deceniului următor [...] Unul din motivele pentru declinul intelectualilor a fost faptul că accentul lor pregnant asupra eticii anti-comunismului, nevoia de a construi o societate civilă moral conștientă spre a umple spațiul anomic dintre individ și stat a fost înlocuită prin afacerea cât se poate de practică a construirii unei economii de piață”.

Într-adevăr, mult prea fragmentatele și dezamăgitele societăți ale fostului Bloc sovietic au devenit un fel de nisip mișcător pentru ideile și discursurile celor care produseseră mai devreme delegitimarea sistemului comunist. Pare că în vidul generat de sfârșitul sovietismului, în la fel de atavicele și friabilele medii postmoderne ale postcomunismului, mesajul disident despre răspundere, civilitate și buna societate ca polis anti-machiavelic s-a pierdut pe drum.

Însă aceste formulări nu ajung dacă nu ținem cont de un element. Mă gândesc aici la un profil specific societăților postcomuniste. Largi segmente de populație s-au născut în comunism și și-au trăit cel puțin jumătate de viață (anii formatori) în „socialismul real existent”. Cu alte cuvinte, o constantă a acestor comunități au fost „milioanele de fire liliputane ale falsității, conformității și compromisului cotidian” (Timothy Garton Ash). Majoritatea celor care trăiau în Europa de Est aveau istorii personale distincte înainte de 1989, alterate în mod fundamental de către experiența (post)totalitară. Așa cum a spus-o cândva Václav Klaus într-un mesaj prezidențial: „nici un fost comunist, dar nici un fost disident; nici un lacheu, dar nici un moralist, a cărui prezență pe scenă este o aluzie la curajul pe care nu l-ai avut: reaua ta conștiință”.

Dacă ar fi să punem laolaltă cele două idei, atracția magnetică a ușurătății detașatei ființe postmoderne și povara potențialei vinovății și conformități în raport cu trecutul, am obține un răspuns un pic mai edificator cu privire la decăderea semnificativă a intelectualilor critici. Foștii disidenți, eroii, sunt deopotrivă un spin „de memorie” în coasta concetățenilor lor și, aparent, un model perimat pentru tânăra generație, al cărei potențial empatic este mai degrabă scăzut (pentru că pretinde încă „privilegiul unei nașteri târzii”).

Această formă compozită de uitare (și ignoranță) este de fapt unul din cele mai mari pericole la adresa consolidării valorilor democratice în regiune. Lipsite de o vastă tradiție liberală la care să apeleze, aceste societăți ar trebui să prețuiască lecțiile mișcării disidente pentru a putea păstra o anumită autoritate etică împotriva tentațiilor colectiviste și egalitare care pândesc sub pojghița actualei politici...