Vladimir Tismăneanu

Tindem să uităm imensele mize politice și morale ale perioadei Războiului Rece. Susținute inițial de Congresul pentru Libertatea Culturii, publicații esențiale precum Encounter, Preuves, Der Monat și Quadrant sunt acum aproape uitate. Însă aceste reviste și autorii asociați cu ele, de la Arthur Koestler la Czesław Miłosz, precum și posturile de radio occidentale, au permis cetățenilor fostului Bloc sovietic să respire sub gheața totalitară. Tot ele au luptat să arate ceea ce marele sociolog francez Raymond Aron a numit „opiul intelectualilor”, disponibilitatea multor intelectuali de a îmbrățișa promisiunile utopice, milenariste și escatologice marxiste.

Monica Lovinescu (1923–2008), critica literară și jurnalista stabilită la Paris care a încurajat rezistența intelectuală împotriva regimului comunist de la București de la microfonul Europei Libere în perioada 1964–1992 a fost o astfel de apărătoare a adevărului, memoriei și demnității.

În arhiva istorică a Europei Libere puteți asculta o selecție din emisiunile Monicăi Lovinescu.

Fiică a unui influent intelectual interbelic, Eugen Lovinescu, și a unei mame care avea să moară în închisorile comuniste, Monica Lovinescu a ajuns să se bucure de un extraordinar prestigiu în România nativă. A fost considerată un model moral și intelectual atunci când a căutat să arate cum crimele comunismului sunt echivalente cu cele ale nazismului, iar opera ei l-a înfuriat pe Nicolae Ceaușescu într-atât de tare încât dictatorul a comandat agresarea ei, în exil, în 1977. Și-a revenit din acea comă și s-a întors la microfonul Europei Libere, de unde a și vorbit despre prăbușirea regimului Ceaușescu în 1989. Am început să-i ascult emisiunile de adolescent. Pentru mine și mulți alți intelectuali români, Monica Lovinescu și soțul ei, Virgil Ierunca, au fost vocile clarității morale. Tot de la ea am aflat prima oară despre numele Hannei Arendt.

Monica Lovinescu contează pentru că a fost una din cele mai importante figuri ale gândirii antitotalitare est și central-europene. Dispariția ei în 2008 a reprezentat o mare pierdere pentru toți prietenii societății deschise. Mă simt profund îndatorat, la fel ca mulți alți intelectuali, acestei mari doamne a culturii române. Ca membră a Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste în România, Lovinescu a participat, chiar și în cele mai dureroase momente de suferință fizică, la condamnarea totalitarismului comunist. Solidaritatea domniei sale a fost inoxidabilă, atât moral, cât și intelectual.

Impactul crucial al Monicăi Lovinescu asupra culturii române este inextricabil legat de celălalt rol major al său, acela de comentator cultural pentru Radio Europa Liberă. Nu văd nicio exagerare în a spune că nicio altă transmisiune a Europei Libere nu a fost mai detestată și temută de către Ceaușescu decât cea purtând numele și vocea soților Lovinescu și Ierunca. Vreme de decenii, Monica Lovinescu a luptat împotriva colectivismelor teroriste, înregimentării gândirii și capitulării morale. Patriotismul ei a fost luminat și generos. Mulțumită ei, intelectualii români au fost capabili să interiorizeze marile mesaje ale scrierilor unor Camus, Arendt, Kołakowski, Orwell, Soljenițîn, Cioran, Miłosz, Revel, Aron și lista este, fatalmente, prea scurtă.

Spirit total dedicat modernității, deschis către polemicile cruciale ale secolului XX, Lovinescu a scris subtile eseuri despre ceea ce criticul american Lionel Trilling a numit cândva „răscrucile însângerate, acolo unde literatura și politica se întâlnesc”. Vreme de ani de zile, pozițiile ei deschise întru apărarea scriitorilor disidenți și a rezistenței morale la totalitarism au provocat iritarea propagandiștilor de partid și a asociaților lor securiști. Începând cu 1967, publicațiile asociate cu cele mai turbate, ultranaționaliste și antisemite cercuri ale staliniștilor români au avut-o pe Monica Lovinescu drept țintă. În câteva ocazii, în anii 1970 și 1980, s-au comis atentate la viața ei. Pentru Ceaușescu și camarila lui, Lovinescu a simbolizat to ceea ce detestau mai tare: pluralism, toleranță, ostilitatea la xenofobie, compasiune pentru victimele ambelor totalitarisme (fascist și comunist) și un angajament față de ceea ce putem chema „etica neuitării”.

Pe de altă parte, intelectualii democratici (Gabriel Liiceanu, Andrei Pleșu, Horia-Roman Patapievici, Andrei Cornea, Mircea Mihăieș, spre a numi doar câțiva) au învățat de la Monica Lovinescu faptul că „memoria este indispensabilă libertății”. Monica Lovinescu contează pentru că a știut cum să păstreze unitatea dintre etică și estetică. În 1963, scria: „Trăim într-o epocă în care abundă impostura. Cu toate astea n-ar trebui să astupe celelalte voci—cele ale victimelor”. Transmisiunile ei de la Europa Liberă au fost antidotul la minciuna oficială, o voce a adevărului vorbind în numele celor condamnați la tăcere.

La momentul esențial 1968, Lovinescu a privit cu multă atenție la criza ideologică a comunismului global și la importanța dezvrăjirii printre intelectualii ex-marxiști. Într-un moment istoric când Ceaușescu juca mascarada destalinizării, Lovinescu a expus impostura tiranului și a făcut apel la scriitorii români să emuleze cutezanța etică a intelectualilor cehi și slovaci, precum Ludvík Vaculík, Václav Havel, Ivan Sviták, Ladislav Mňačko, Eduard Goldstücker, Antonín Liehm, Pavel Kohout și Ivan Klíma. Datorită Monicăi Lovinescu și Europei Libere, românii au avut un acces direct la paginile iconoclaste ale Literarny Listy.

Într-o vreme în care mulți gândeau disprețuitor despre tot ceea ce putea mirosi a neomarxism, Monica Lovinescu și Virgil Ierunca au vorbit despre importanța revizionismului la distrugerea pseudo-legitimității comuniste. Monica a scris extensiv despre importanța apostaziei, pe care a descris-o drept „calea regală” către trezirea din ceea ce Immanuel Kant a numit „somnul dogmatic”. Tot ea a propus anumite ghiduri remarcabile care au influențat decisiv canonul intelectual din țară.

După 1990, Monica Lovinescu și Virgil Ierunca și-au văzut multe dintre predicții (inclusiv cele sumbre) îndeplinite. Moștenirile național-stalinismului au continuat să bântuie pluralismul fragil din România. Lacheii vechiului regim s-au descurcat bine, atât politic, cât și financiar. Disidenții au fost istoviți, marginalizați, calomniați.

Leszek Kołakowski (n. 23 octombrie 1927–d. 17 iulie 2009) a fost un personaj fragil, dar stenic și sarcastic, o „trestie gânditoare” de o politețe ce te copleșea, un umanist din familia unor Isaiah Berlin, Jan Patočka, Jacques Barzun, Jaroslav Pelikán, Sidney Hook, Raymond Aron. Nu era un procuror în lumea ideilor, ci un interpret onest, verosimil, întotdeauna original și creator. Era un gânditor de orientare camusiană, credea în distincția capitală dintre Bine și Rău. Nu era snob, nu se conforma ultimei mode intelectuale.

A participat la dialoguri intrate în legendă cu Octavio Paz, Cornelius Castoriadis, Ágnes Heller, Richard Pipes, Zbigniew Brzezinski, George Steiner. A scris rânduri necruțătoare despre iresponsabilitatea unora dintre intelectualii de vârf ai Occidentului, dispuși să ignore Gulagul din cauza obsesiilor lor anticapitaliste și antiamericane. A fost un raționalist care nu a fetișizat Rațiunea, i-a văzut și recunoscut limitele. A înțeles rolul mitului în lumea noastră secularizată, ne-a avertizat însă împotriva ispitei de a construi noi religii politice.

A preconizat un eclectism benefic sintetizat în formula: „De ce sunt eu liberal-conservator-socialist”. S-a opus oricărei demagogii șovin-tribaliste. Atunci când nu puțini au renunțat să mai vorbească despre totalitarism—conceptul a fost „denunțat” drept înfeudat logicii Războiului Rece—, a scris texte excepționale pe acest subiect. Apropiat de Ioan Paul al II-lea, Kołakowski a crezut, ca și acesta, în splendoarea adevărului.

Kołakowski a înțeles că minciuna totalitară este diferită de ceea ce el numea minciună convențională. Ideologia, a scris el, în consonanță cu Soljenițîn și Havel, este de fapt o suprarealitate, un miraj care creează certitudini cu funcții balsamice. Investind tot capitalul de emoții și speranțe în Partid și Lider, adeptul mișcărilor totalitare scapă de libertate. Dar această evadare este doar o amăgire.

Libertatea este condiția noastră ontologică, robia este o degradare, o coborâre pe scara umanității. Ideologia este minciuna care se pretinde cheia istoriei universale. Când a înțeles, după agonia dezmeticirii, că participase la o beție a dedublării, că ideile în care crezuse erau tot atâtea neadevăruri, Kołakowski a devenit marea voce a apostaziei. Descriu această etapă a fenomenologiei deșteptării în cartea mea Mizeria utopiei: Criza ideologiei marxiste în Europa Răsăriteană.

Cine zăbovește asupra magistralei sale lucrări Principalele curente ale marxismului va observa că Leszek Kołakowski a citit tot ce se putea citi pe tema marxismului și a ramificațiilor sale sociologice, istorice, politice, estetice. Este cea mai importantă carte de marxologie a timpurilor noastre. Nu există capitol important din experiența acestei doctrine care să nu fie explorat cu sistematică aplicație. Verdictul este unul imanent, nu exogen, plecat din afara obiectului studiat. Marxismul a eșuat la nivelul propriilor sale ambiții: s-a dorit filosofia eliberării universale și a creat o sclavie fără precedent.

Kołakowski a practicat mai întâi o critică de la stânga a marxismului osificat al aparatelor ideologice oficiale. A îmbrățișat tematica a ceea ce s-a numit marxismul occidental, ilustrat de Rosa Luxemburg, tânărul Lukács, Antonio Gramsci, Școala de la Frankfurt—Adorno, Horkheimer, Marcuse, Benjamin, Fromm. A participat la marea aventură a revizionismului marxist care s-a configurat ca alternativă corozivă la socialismul de stat după moartea lui Stalin și mai ales după Congresul al XX-lea al PCUS.

Pe măsură ce a înțeles că viciul de raționament se găsește în chiar premisa marxismului—filosofia care vrea să transforme lumea, filosofia care vrea să devină lume prin coincidența istorică dintre obiect și subiect realizată în mitologica conștiință de clasă a proletariatului—, Kołakowski s-a îndepărtat de doctrina originară.

Respingând doctrina apocaliptică a revoluției totale, a revenit la tomismul de la care plecase, într-o sinteză creștină care plasează individul, ca existență tragică, în centrul meditației. Despărțindu-se de Marx, Kołakowski a efectuat într-adevăr o exorcizare, s-a vindecat de propriile pasiuni auto-hipnotizante, și-a redobândit simțul realității (despre care scria Isaiah Berlin, un filosof de care a fost apropiat). Aici văd, de fapt, diferența esențială în raport cu un György Lukács, care a rămas până la sfârșitul vieții un marxist „ortodox”: antistalinist, dar nu mai puțin leninist.