Vladimir Tismăneanu

Securitatea a fost construită, asemeni Cekăi lui Felix Edmundovici Dzerjinski, drept „sabie și scut” servind interesele partidului comunist, respectiv ale nomenclaturii și liderilor acesteia. Au existat momente de relativă „scăpare de sub control”, însă acestea au fost efemere și Securitatea a revenit urgent la matcă, adică a reintrat sub totala supraveghere a aparatului de partid, atât la nivel central, cât și local.

Nu am avut niciodată vreo iluzie privind rolul funest al acestei instituții. Regimul comunist, în România ori în altă parte, nu ar fi putut funcționa fără prezența ubicuă și terorizantă a poliției secrete. O poliție politică pentru care nu erau suficiente descurajarea și neutralizarea oricărei activități de opoziție, ci care urmărea controlul minților umane. Teroarea polițienească și cea ideologică au fost inseparabile, în cazul sistemelor totalitare, de dreapta ori de stânga.

Mărturisesc că, pentru mine, Securitatea a fost o instituție indubitabil criminală, lucru scris, de altfel, și în Raportul Final al Comisiei Prezidențiale. Criminală prin scopuri, comportamente, metode. Nu există circumstanțe atenuante pentru crimele împotriva umanității comise de Securitate. Din perspectiva mea, ele sunt imprescriptibile, tot așa cum nu se prescriu crimele juntei din Argentina ori cele ale dictaturii naziste. Scria odată marele istoric Richard Pipes: „Despre lucrurile pe care oamenii le-au făcut cu pasiune, nu se poate scrie fără pasiune”.

În acest sens, urmând lecția sa, dar și pe a unor François Furet, Martin Malia ori Alain Besançon, îmi asum o atitudine valorizantă în analiza pe care o întreprind. Mi se pare astfel o probă de daltonism istoric și moral să-i privim pe autorii „Scrisorii celor șase”, și mai ales pe Silviu Brucan, drept un fel de disidenți. Au fost fracționiști în interiorul PCR, au dovedit un anumit curaj în datele concrete ale României lui Ceaușescu, erau însă militanți care au rămas convinși că Securitatea fusese creată „pentru apărarea cuceririlor revoluționare”. Îi deranja doar faptul că ea devenise o unealtă în mâinile clanului Ceaușescu, nu că era o instituție ilegală, conspiraționistă și criminală prin chiar natura ei.

Odată readusă sub biciul partidului ori al FSN-ului, nu mai aveau probleme cu Securitatea și securiștii. Cum altfel putem explica benevolența lui Ion Iliescu față de atâția securiști notorii, fie ei din zona serviciilor interne, din aceea a DIE/CIE ori a direcției de informații a armatei? Spărgând miturile despre o Securitate „patriotică”, Raportul Comisiei Prezidențiale a provocat reacții furibunde venind tocmai din aceste zone reptilian-întunecate.

Ideologia a fost cheia întregii operații de asasinat în masă, alibiul criminalilor care se socoteau absolviți de orice vină. Revoluționarii bolșevici credeau că au Istoria de partea lor, se simțeau aprioric exonerați prin această alianță cu logica unui mitizat determinism social. Totul era permis atunci când Dumnezeu fusese înlocuit prin mistica Rațiunii, și cultul Proletariatului decretat drept clasa mesianică a istoriei. Violența statală era consfințită ca metodă legitimă. Crimele Securității au fost astfel ideologic motivate, nu au fost acțiunile unor psihopați individuali ori ale unor gangsteri banali.

Firește, au existat nenumărați sadici între torționari, tot așa cum în rândul SS-iștilor erau destui criminali de drept comun. Dar nu sadismul individual explică apetitul terorist al securiștilor, ci convingerea că servesc interese superioare. Devotamentul pentru „Cauza” partidului al unor Ioan Soltuțiu (anchetatorul lui Pătrășcanu, între alții) ori al lui Gheorghe Enoiu, șeful anchetelor speciale, principalul torționar al anilor ’50 și ’60, nu poate fi negat ori subestimat.

Aș mai menționa doar faptul că, pe lângă Securitate, au existat Comisia Controlului de Partid și Ministerul Controlului de Stat, instituții represive care au înspăimântat și chinuit mii și mii de oameni.

Unii gânditori fac distincția între o etică a intențiilor și una a consecințelor. În ceea ce mă privește, după decenii de studiere a problematicii Răului (Diavolului) în Istorie, nu cred în acuratețea acestei dihotomii. Iadul, s-a dovedit de atâtea ori, e pavat cu intenții nobile. Diavolul este specialist în raționalizări, alibiuri și sofisme.

Mă uitam deunăzi la un documentar despre Wilhelm Furtwängler (1886–1954). Dirijor genial. Nu a fost nazist, a încercat să evite rinocerizarea. Și totuși, a dirijat, pe data de 20 aprilie 1942, concertul festiv de ziua aniversară a lui Adolf Hitler. O enormă flamură cu svastică străjuia scena. În sală, Dr. Joseph Goebbels, ministrul propagandei și alți demnitari naziști. Răsuna magnific Simfonia a Noua. Imposibil de separat aici etica intențiilor de aceea a efectelor. Dacă etica este cuvântul potrivit...

Tot la capitolul „intenții” aș vrea să vorbesc puțin și despre controversatul sovietolog Stephen Cohen, decedat anul acesta pe 18 septembrie. Să fi fost el un naiv? Printre altele, Cohen a fost studentul favorit al lui Robert C. Tucker. Biografia lui Nikolai Buharin pe care a scris-o rămâne un reper în istoria sovietologiei. Tot el a trăit prăbușirea Uniunii Sovietice ca pe o tragedie personală. Timp de mulți ani, obișnuiam să-i citesc rubrica „Sovieticus” în The Nation. Speranța lui era ca, prin minune, visurile lui Buharin să se împlinească. Însă Buharin era mort de multă vreme și la fel și iluziile sale.

În anii lui Boris Elțîn, Stephen Cohen a devenit din ce în ce mai nervos. Îmi aduc aminte că am recenzat pentru Philadelphia Inquirer memoriile lui Egor Ligaciov, principalul adversar al lui Mihail Gorbaciov. Stephen Cohen a scris o introducere în care proslăvea „sănătosul om sovietic”. Însă atunci când s-a transformat într-un nerușinat apologet al lui Vladimir Putin și al putinismului, am încetat să-l mai citesc.

Stephen Cohen rămâne un deconcertant caz de scholar adevărat care s-a transformat în „tovarăș de drum”. Și a făcut-o nu în anii 1930, ci în anii din urmă, când arhivele sunt deschise și vorbesc—de fapt, urlă—despre criminalitatea bolșevismului în toate încarnările sale. Până la urmă, prețuitul său Buharcik votase pentru suprimarea nemiloasă a rebeliunii din Kronstadt în martie 1921. Până la sfârșitul zilelor sale, Stephen Cohen a fantasmat despre „bolșevismul cu o față umană”. În schimb, ceea ce a ajuns să susțină a fost show-ul propagandistic al KGB-ului.

Am văzut deunăzi recentul film al Agnieszkăi Holland, Mr. Jones. Pelicula descrie tragica foamete din Ucraina, cinismul „tovarășilor de drum” (corespondentul New York Times, abjectul mitoman Walter Duranty se evidențiază ca ticălos de frunte, însă n-a fost singurul), precum și curajul unei persoane care a refuzat să susțină propaganda stalinistă. „Revoluția de la vârf” a însemnat exterminare. Milioane de ființe au fost înfometate, deportate, asasinate.

Cu toții am auzit de teza, antiteza și sinteza lui Hegel. Karl Marx a perceput această relație ca pe un conflict și nu ca pe progres natural și lent. Cantitate în calitate a devenit, în viziunea sa, cantitate împotriva calității. Cantitatea însemna capitulare. Gradualismul însemna trădare. Pentru Hegel și Marx, Istoria însemna triumf, cucerire; în cele din urmă, avea să dea naștere Utopiei concrete, spre a folosi conceptul lui Ernst Bloch. Trebuia să fie suprema „negare a negării”, după cum eterna perfectare a societății perfecte avea să pună capăt nevoii (și chiar posibilității) unor schimbări ulterioare.

Să nu înțelegem însă greșit: intențiile lui Marx n-au fost deloc precum cele ale lui Lenin. Germanul credea că o clasă socială poate fi abolită fără genocid. Și-a imaginat perfecțiunea materială și fericirea existențială în viața reală. A promis că tehnologia burgheziei, spiritul proletariatului și toate drepturile liberale vor fi unite sub regatul libertății. Marx a insistat că această Revoluție este ceva pozitiv, nu o nimicitoare apocalipsă. Nu mințea despre lipsa de violență a viziunii sale; a rămas intenționat vag și neclar pentru că nu știa cum anume se poate împlini acest vis, deși îl credea posibil.

Tot astfel a arătat și mântuitul proletariat, clasa-Mesia a istoriei, tipul de crez oracular și irațional care a perpetuat susținerea necondiționată a multor oameni pentru devastatorul, tragicul și violentul experiment al secolului XX. Așa cum înțelept avertiza și Karl Popper: „Cei care ne promit paradisul pe pământ n-au produs nicicând altceva decât iadul”.