Vladimir Tismăneanu

Criza stângii europene este, de fapt, criza unei direcții din conștiința și practica politică a continentului. O direcție care-și reclamă originile din Asociația Internațională a Muncitorilor (Internaționala I), fondată de Karl Marx și alți doctrinari/militanți anticapitaliști, ori chiar din curentele mai vechi, unele premoderne, ale socialismului utopic, anarhismului, etc. (vezi Albert S. Lindemann, A History of European Socialism, sau Sheri Berman, The Primacy of Politics: Social Democracy and the Making of Europe’s Twentieth Century).

Demarxizarea social-democrației vestice, mai ales în anii ’60, nu a însemnat însă renunțarea la un număr de dogme economice și sociale de sorginte pronunțat etatistă sau la vetusta mefiență în raport cu inițiativa privată, rolul pieței și necesitatea limitării guvernământului. Mai mult decât atât, partizanii stângii socialiste din Vest nu au interiorizat de o manieră responsabilă anumite lecții ale ceea ce regretatul gânditor maghiar Ferenc Fehér a numit bestiarium-ul socialismului real.

Să ne aducem aminte cum alegerile din Germania desfășurate cu doar câteva săptămâni înaintea aniversării a două decenii de la căderea Zidului Rușinii au provocat cea mai puternică înfrângere a social-democraților în acea țară din ultimii 60 de ani. Să nu uităm că SPD-ul semnase, cu doar doi ani înainte de ceea ce s-a numit die zärtliche Revolution („revoluția tandră”) din fosta RDG, un protocol de colaborare ideologică cu partidul lui Honecker și Mielke (șeful Stasi). Este simptomatic și declinul prin care trece, de ceva vreme, Partidul Socialist Francez. Stânga italiană este fragmentată, descumpănită și incapabilă să ofere o alternativă viabilă la stilul și strategiile politicii populiste de dreapta. În Portugalia, PSD este de fapt un partid de centru cu înclinații adeseori clasic liberale. Oricum, un partid nedezmințit anticomunist. Avansul stângii latino-americane nu poate fi contestat, dar fenomenul este departe de a fi unul omogen: au existat diferențe esențiale între extravagantul și iresponsabilul socialism (populism) bolivarian al lui Chávez (expresie a barocului fascisto-comunist) și stânga socialistă din Chile, Uruguay ori Brazilia. Eroziunea inexorabilă a castrismului a contribuit cât se poate de direct la deradicalizarea stângii latino-americane.

În cazul României, pretinsa stângă pesedistă este de fapt o corporație incoerentă ideologic, dispusă mereu la salturi mortale dictate de interese oligarhic-baronocratice, ca și de un leninism rezidual. Să nu uităm nicicând, PSD-ul a fost partidul care s-a opus cel mai înverșunat—poate doar cu excepția PRM—decomunizării.

Într-o carte apărută la Curtea Veche în colecția „Constelații”, Cadavrul răsturnat, Bernard-Henri Lévy examina pe larg și cu acuratețe registrul de iluzii autodistructive ale stângii occidentale contemporane. Între altele, îmbrățișarea tematicii resentimentare a antiamericanismului, antieuropenismului, antiglobalismului, anticapitalismului (fixație mai veche, însă revigorată) și, mai nou, a antisemitismului (îndeosebi sub camuflajul antisionismului). Stânga de azi tinde să devină deschis iudeofobă. Ca și naționaliștii socialiști din Viena tânărului Hitler (vezi cartea Brigittei Hamann, Hitler’s Vienna).

În urmă cu un deceniu, Bernard-Henri Lévy era citat într-un foarte informativ articol de Steven Erlanger în New York Times, intitulat Europe’s Socialists Suffering Even in Downturn. În același articol erau incluse opiniile unor specialiști pe tema dinamicii politice a Europei de Vest, între care Michel Winock, Giovanni Sartori și Tony Judt. Această analiză rămâne și astăzi o excelentă sursă bibliografică pentru cei care urmăresc cu atenție fenomenul destrămării vechilor paradigme politico-intelectuale și, în special, prăbușirea lentă (dar sigură) a stângii politice.

În opinia mea, declinul stângii nu poate fi despărțit de momentul 1989, când regimuri de sorginte marxistă s-au destrămat fără glorie. În volumul pe care l-am coordonat despre revoluțiile din 1989 (Revoluțiile din 1989. Între trecut și viitor), poate fi citit un remarcabil studiu al profesorului Daniel Chirot despre colapsul leninismului și deruta istorică a stângii (inclusiv a celei antiautoritare). Recentele invocări (patetice) ale unei tradiții în fond anacronice (a se vedea declarațiile neoleninistului Slavoj Žižek, ale maoistului Alain Badiou cu a sa hypothèse communiste și ale neoluxemburgistului G.M. Tamás) nu fac decât să probeze deficitul de imaginație politică și intelectuală al acestei familii de gânditori radicali.

„Socialismul în Europa nu pare să mai aibă un viitor”, spunea și regretatul Tony Judt. Ceea ce creează, de fapt, un nou spațiu cultural, politic și ideologic, cu noi tensiuni, noi dileme, noi rătăciri și noi posibile radicalisme colectiviste. Noul val autoritar (de dreapta) este, în fond, și un side effect al descărnării prelungite a stângii. Mitul postistoriei s-a dovedit precar și efemer. Cum spuneam, dacă stânga democratică trăiește de câteva decenii un puternic recul, există întotdeauna forțe neonihiliste care se pregătesc de o nouă ofensivă. Tocmai de aceea este important să reținem lecțiile revoluțiilor din 1989, înainte de toate cele legate de construcția unor comunități democratice bazate pe libertate, proprietate privată, piața liberă, respect pentru valorile spiritului, decență, toleranță și civilizate.

Securitatea a fost construită, asemeni Cekăi lui Felix Edmundovici Dzerjinski, drept „sabie și scut” servind interesele partidului comunist, respectiv ale nomenclaturii și liderilor acesteia. Au existat momente de relativă „scăpare de sub control”, însă acestea au fost efemere și Securitatea a revenit urgent la matcă, adică a reintrat sub totala supraveghere a aparatului de partid, atât la nivel central, cât și local.

Nu am avut niciodată vreo iluzie privind rolul funest al acestei instituții. Regimul comunist, în România ori în altă parte, nu ar fi putut funcționa fără prezența ubicuă și terorizantă a poliției secrete. O poliție politică pentru care nu erau suficiente descurajarea și neutralizarea oricărei activități de opoziție, ci care urmărea controlul minților umane. Teroarea polițienească și cea ideologică au fost inseparabile, în cazul sistemelor totalitare, de dreapta ori de stânga.

Mărturisesc că, pentru mine, Securitatea a fost o instituție indubitabil criminală, lucru scris, de altfel, și în Raportul Final al Comisiei Prezidențiale. Criminală prin scopuri, comportamente, metode. Nu există circumstanțe atenuante pentru crimele împotriva umanității comise de Securitate. Din perspectiva mea, ele sunt imprescriptibile, tot așa cum nu se prescriu crimele juntei din Argentina ori cele ale dictaturii naziste. Scria odată marele istoric Richard Pipes: „Despre lucrurile pe care oamenii le-au făcut cu pasiune, nu se poate scrie fără pasiune”.

În acest sens, urmând lecția sa, dar și pe a unor François Furet, Martin Malia ori Alain Besançon, îmi asum o atitudine valorizantă în analiza pe care o întreprind. Mi se pare astfel o probă de daltonism istoric și moral să-i privim pe autorii „Scrisorii celor șase”, și mai ales pe Silviu Brucan, drept un fel de disidenți. Au fost fracționiști în interiorul PCR, au dovedit un anumit curaj în datele concrete ale României lui Ceaușescu, erau însă militanți care au rămas convinși că Securitatea fusese creată „pentru apărarea cuceririlor revoluționare”. Îi deranja doar faptul că ea devenise o unealtă în mâinile clanului Ceaușescu, nu că era o instituție ilegală, conspiraționistă și criminală prin chiar natura ei.

Odată readusă sub biciul partidului ori al FSN-ului, nu mai aveau probleme cu Securitatea și securiștii. Cum altfel putem explica benevolența lui Ion Iliescu față de atâția securiști notorii, fie ei din zona serviciilor interne, din aceea a DIE/CIE ori a direcției de informații a armatei? Spărgând miturile despre o Securitate „patriotică”, Raportul Comisiei Prezidențiale a provocat reacții furibunde venind tocmai din aceste zone reptilian-întunecate.

Ideologia a fost cheia întregii operații de asasinat în masă, alibiul criminalilor care se socoteau absolviți de orice vină. Revoluționarii bolșevici credeau că au Istoria de partea lor, se simțeau aprioric exonerați prin această alianță cu logica unui mitizat determinism social. Totul era permis atunci când Dumnezeu fusese înlocuit prin mistica Rațiunii, și cultul Proletariatului decretat drept clasa mesianică a istoriei. Violența statală era consfințită ca metodă legitimă. Crimele Securității au fost astfel ideologic motivate, nu au fost acțiunile unor psihopați individuali ori ale unor gangsteri banali.

Firește, au existat nenumărați sadici între torționari, tot așa cum în rândul SS-iștilor erau destui criminali de drept comun. Dar nu sadismul individual explică apetitul terorist al securiștilor, ci convingerea că servesc interese superioare. Devotamentul pentru „Cauza” partidului al unor Ioan Soltuțiu (anchetatorul lui Pătrășcanu, între alții) ori al lui Gheorghe Enoiu, șeful anchetelor speciale, principalul torționar al anilor ’50 și ’60, nu poate fi negat ori subestimat.

Aș mai menționa doar faptul că, pe lângă Securitate, au existat Comisia Controlului de Partid și Ministerul Controlului de Stat, instituții represive care au înspăimântat și chinuit mii și mii de oameni.