Vladimir Tismăneanu

Leszek Kołakowski (1927–2009) a nutrit multe iluzii, asemenea atâtor alți gânditori ai generației sale—una marcată de ororile celui de-Al Doilea Război Mondial—, legate de promisiunile umaniste ale marxismului. S-a lămurit în anii cumpliți ai stalinismului, s-a lecuit de aceste amăgiri, a înțeles, înaintea multor altora, că problema marxismului este chiar marxismul. A scris o critică din interior, a dezvoltat-o apoi ca o analiză-diagnostic în urma căreia numai cei atinși de respectiva „boală” mai pot să creadă că doctrina poate fi cumva „răscumpărată”. Religie politică a izbăvirii pe acest pământ, marxismul îi apare lui Kołakowski ca o maladie a spiritului.

Am mai spus-o și o repet: Kołakowski a fost un filosof polonez. Așa aș începe o carte despre ilustrul gânditor, cel pe care regretatul istoric Tony Judt l-a numit, atât de inspirat și adecvat, ultimul mare cetățean al Republicii Europene a Literelor. De la Kołakowski au învățat Jacek Kuroń, Adam Michnik, Marcin Król și alți gânditori ai rezistenței anticomuniste poloneze semnificațiile vitale ale noțiunilor de adevăr, justiție, demnitate și, mai ales, onoare.

Când conducerea comunistă grupată în jurul lui Władysław Gomułka a recurs la arma otrăvită a antisemitismului, în perioada 1967–1968, Kołakowski și-a ridicat vocea cu tărie împotriva acestei morbide diversiuni. Tot astfel, cel care în anii ’50 se situa încă pe poziția umanismului marxist—deci ateu—a susținut cu pasiune dialogul cu Biserica Catolică și deschiderea filosofiei către zona sacrului, a religiei.

Leszek Kołakowski a formulat în opera sa un alfabet al verticalității morale. A făcut-o cu un superb simț al ironiei, cu luciditate și respect pentru valorile supreme ale minții. Rămâne autorul unor cărți indepasabile și indispensabile despre marxism ca vrajă ideologică, deci ca o formă aproape desăvârșită a ceea ce Marx însuși a numit, pe urmele lui Hegel, alienare, falsă conștiință. Împotriva acestei false conștiințe, a nălucirilor utopice, Kołakowski a afirmat dreptul bufonului de a lua în zeflemea pseudo-adevărurile încruntaților sacerdoți.

Kołakowski rămâne cel mai important gânditor antitotalitar al Europei Centrale și de Est. Fără opera sa, salutată de Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, spiritul libertății ar fi fost sărăcit, anemiat, mult mai puțin redutabil. Tocmai de aceea l-au forțat birocrații comuniști polonezi să-și părăsească țara...

Scriind despre Spinoza și Pascal, Kołakowski a atras atenția asupra dreptului la îndoială. A respins relativismul etic, dar s-a mefiat de orice forme de axiome morale promulgate de instanțele lumești. A știut că, fără existența unei table valorice întemeiate pe valorile religiei, lumea modernă se rătăcește în sofisme ruinătoare. Pariul lui Kołakowski a fost unul pe rațiune, dar nu pe un principiu steril, descărnat, arid, ci pe forța gândirii umane de a nu sucomba idolatriilor profane cu pretenții mântuitoare.

Sunt unii astăzi, inclusiv câțiva foști disidenți din Europa de Est, care proclamă validitatea criticii marxiste a democrației liberale de piață. Kołakowski a înțeles și a demonstrat că planificarea economică ascunde aspirația dominației totale, că din cultul totalității dialectice se naște totalitarismul ca experiență istorică distructivă. Pentru el, barbaria totalitară a fost, de fapt, expresia cea mai palpabilă a prezenței Diavolului în Istorie. În acest sens și-a rostit prelegerile la Universitatea din Varșovia, educând generații de viitori luptători ai anticomunismului liberal.

Cartea sa „Creștini fără biserică” este o pledoarie pentru legitimitatea ereziei, a dreptului la dubiu, un protest împotriva oricărui monism încorsetant și sufocant. Rezervele sale în raport cu Nietzsche au provenit din teama că gândirea acestuia poate duce la un cult nihilist al voinței de putere. Pentru Kołakowski, divinizarea puterii este calea sigură către

Criza stângii europene este, de fapt, criza unei direcții din conștiința și practica politică a continentului. O direcție care-și reclamă originile din Asociația Internațională a Muncitorilor (Internaționala I), fondată de Karl Marx și alți doctrinari/militanți anticapitaliști, ori chiar din curentele mai vechi, unele premoderne, ale socialismului utopic, anarhismului, etc. (vezi Albert S. Lindemann, A History of European Socialism, sau Sheri Berman, The Primacy of Politics: Social Democracy and the Making of Europe’s Twentieth Century).

Demarxizarea social-democrației vestice, mai ales în anii ’60, nu a însemnat însă renunțarea la un număr de dogme economice și sociale de sorginte pronunțat etatistă sau la vetusta mefiență în raport cu inițiativa privată, rolul pieței și necesitatea limitării guvernământului. Mai mult decât atât, partizanii stângii socialiste din Vest nu au interiorizat de o manieră responsabilă anumite lecții ale ceea ce regretatul gânditor maghiar Ferenc Fehér a numit bestiarium-ul socialismului real.

Să ne aducem aminte cum alegerile din Germania desfășurate cu doar câteva săptămâni înaintea aniversării a două decenii de la căderea Zidului Rușinii au provocat cea mai puternică înfrângere a social-democraților în acea țară din ultimii 60 de ani. Să nu uităm că SPD-ul semnase, cu doar doi ani înainte de ceea ce s-a numit die zärtliche Revolution („revoluția tandră”) din fosta RDG, un protocol de colaborare ideologică cu partidul lui Honecker și Mielke (șeful Stasi). Este simptomatic și declinul prin care trece, de ceva vreme, Partidul Socialist Francez. Stânga italiană este fragmentată, descumpănită și incapabilă să ofere o alternativă viabilă la stilul și strategiile politicii populiste de dreapta. În Portugalia, PSD este de fapt un partid de centru cu înclinații adeseori clasic liberale. Oricum, un partid nedezmințit anticomunist. Avansul stângii latino-americane nu poate fi contestat, dar fenomenul este departe de a fi unul omogen: au existat diferențe esențiale între extravagantul și iresponsabilul socialism (populism) bolivarian al lui Chávez (expresie a barocului fascisto-comunist) și stânga socialistă din Chile, Uruguay ori Brazilia. Eroziunea inexorabilă a castrismului a contribuit cât se poate de direct la deradicalizarea stângii latino-americane.

În cazul României, pretinsa stângă pesedistă este de fapt o corporație incoerentă ideologic, dispusă mereu la salturi mortale dictate de interese oligarhic-baronocratice, ca și de un leninism rezidual. Să nu uităm nicicând, PSD-ul a fost partidul care s-a opus cel mai înverșunat—poate doar cu excepția PRM—decomunizării.

Într-o carte apărută la Curtea Veche în colecția „Constelații”, Cadavrul răsturnat, Bernard-Henri Lévy examina pe larg și cu acuratețe registrul de iluzii autodistructive ale stângii occidentale contemporane. Între altele, îmbrățișarea tematicii resentimentare a antiamericanismului, antieuropenismului, antiglobalismului, anticapitalismului (fixație mai veche, însă revigorată) și, mai nou, a antisemitismului (îndeosebi sub camuflajul antisionismului). Stânga de azi tinde să devină deschis iudeofobă. Ca și naționaliștii socialiști din Viena tânărului Hitler (vezi cartea Brigittei Hamann, Hitler’s Vienna).

În urmă cu un deceniu, Bernard-Henri Lévy era citat într-un foarte informativ articol de Steven Erlanger în New York Times, intitulat Europe’s Socialists Suffering Even in Downturn. În același articol erau incluse opiniile unor specialiști pe tema dinamicii politice a Europei de Vest, între care Michel Winock, Giovanni Sartori și Tony Judt. Această analiză rămâne și astăzi o excelentă sursă bibliografică pentru cei care urmăresc cu atenție fenomenul destrămării vechilor paradigme politico-intelectuale și, în special, prăbușirea lentă (dar sigură) a stângii politice.

În opinia mea, declinul stângii nu poate fi despărțit de momentul 1989, când regimuri de sorginte marxistă s-au destrămat fără glorie. În volumul pe care l-am coordonat despre revoluțiile din 1989 (Revoluțiile din 1989. Între trecut și viitor), poate fi citit un remarcabil studiu al profesorului Daniel Chirot despre colapsul leninismului și deruta istorică a stângii (inclusiv a celei antiautoritare). Recentele invocări (patetice) ale unei tradiții în fond anacronice (a se vedea declarațiile neoleninistului Slavoj Žižek, ale maoistului Alain Badiou cu a sa hypothèse communiste și ale neoluxemburgistului G.M. Tamás) nu fac decât să probeze deficitul de imaginație politică și intelectuală al acestei familii de gânditori radicali.

„Socialismul în Europa nu pare să mai aibă un viitor”, spunea și regretatul Tony Judt. Ceea ce creează, de fapt, un nou spațiu cultural, politic și ideologic, cu noi tensiuni, noi dileme, noi rătăciri și noi posibile radicalisme colectiviste. Noul val autoritar (de dreapta) este, în fond, și un side effect al descărnării prelungite a stângii. Mitul postistoriei s-a dovedit precar și efemer. Cum spuneam, dacă stânga democratică trăiește de câteva decenii un puternic recul, există întotdeauna forțe neonihiliste care se pregătesc de o nouă ofensivă. Tocmai de aceea este important să reținem lecțiile revoluțiilor din 1989, înainte de toate cele legate de construcția unor comunități democratice bazate pe libertate, proprietate privată, piața liberă, respect pentru valorile spiritului, decență, toleranță și civilizate.