Unii gânditori fac distincția între o etică a intențiilor și una a consecințelor. În ceea ce mă privește, după decenii de studiere a problematicii Răului (Diavolului) în Istorie, nu cred în acuratețea acestei dihotomii. Iadul, s-a dovedit de atâtea ori, e pavat cu intenții nobile. Diavolul este specialist în raționalizări, alibiuri și sofisme.
Mă uitam deunăzi la un documentar despre Wilhelm Furtwängler (1886–1954). Dirijor genial. Nu a fost nazist, a încercat să evite rinocerizarea. Și totuși, a dirijat, pe data de 20 aprilie 1942, concertul festiv de ziua aniversară a lui Adolf Hitler. O enormă flamură cu svastică străjuia scena. În sală, Dr. Joseph Goebbels, ministrul propagandei și alți demnitari naziști. Răsuna magnific Simfonia a Noua. Imposibil de separat aici etica intențiilor de aceea a efectelor. Dacă etica este cuvântul potrivit...
Tot la capitolul „intenții” aș vrea să vorbesc puțin și despre controversatul sovietolog Stephen Cohen, decedat anul acesta pe 18 septembrie. Să fi fost el un naiv? Printre altele, Cohen a fost studentul favorit al lui Robert C. Tucker. Biografia lui Nikolai Buharin pe care a scris-o rămâne un reper în istoria sovietologiei. Tot el a trăit prăbușirea Uniunii Sovietice ca pe o tragedie personală. Timp de mulți ani, obișnuiam să-i citesc rubrica „Sovieticus” în The Nation. Speranța lui era ca, prin minune, visurile lui Buharin să se împlinească. Însă Buharin era mort de multă vreme și la fel și iluziile sale.
În anii lui Boris Elțîn, Stephen Cohen a devenit din ce în ce mai nervos. Îmi aduc aminte că am recenzat pentru Philadelphia Inquirer memoriile lui Egor Ligaciov, principalul adversar al lui Mihail Gorbaciov. Stephen Cohen a scris o introducere în care proslăvea „sănătosul om sovietic”. Însă atunci când s-a transformat într-un nerușinat apologet al lui Vladimir Putin și al putinismului, am încetat să-l mai citesc.
Stephen Cohen rămâne un deconcertant caz de scholar adevărat care s-a transformat în „tovarăș de drum”. Și a făcut-o nu în anii 1930, ci în anii din urmă, când arhivele sunt deschise și vorbesc—de fapt, urlă—despre criminalitatea bolșevismului în toate încarnările sale. Până la urmă, prețuitul său Buharcik votase pentru suprimarea nemiloasă a rebeliunii din Kronstadt în martie 1921. Până la sfârșitul zilelor sale, Stephen Cohen a fantasmat despre „bolșevismul cu o față umană”. În schimb, ceea ce a ajuns să susțină a fost show-ul propagandistic al KGB-ului.
Am văzut deunăzi recentul film al Agnieszkăi Holland, Mr. Jones. Pelicula descrie tragica foamete din Ucraina, cinismul „tovarășilor de drum” (corespondentul New York Times, abjectul mitoman Walter Duranty se evidențiază ca ticălos de frunte, însă n-a fost singurul), precum și curajul unei persoane care a refuzat să susțină propaganda stalinistă. „Revoluția de la vârf” a însemnat exterminare. Milioane de ființe au fost înfometate, deportate, asasinate.
Cu toții am auzit de teza, antiteza și sinteza lui Hegel. Karl Marx a perceput această relație ca pe un conflict și nu ca pe progres natural și lent. Cantitate în calitate a devenit, în viziunea sa, cantitate împotriva calității. Cantitatea însemna capitulare. Gradualismul însemna trădare. Pentru Hegel și Marx, Istoria însemna triumf, cucerire; în cele din urmă, avea să dea naștere Utopiei concrete, spre a folosi conceptul lui Ernst Bloch. Trebuia să fie suprema „negare a negării”, după cum eterna perfectare a societății perfecte avea să pună capăt nevoii (și chiar posibilității) unor schimbări ulterioare.
Să nu înțelegem însă greșit: intențiile lui Marx n-au fost deloc precum cele ale lui Lenin. Germanul credea că o clasă socială poate fi abolită fără genocid. Și-a imaginat perfecțiunea materială și fericirea existențială în viața reală. A promis că tehnologia burgheziei, spiritul proletariatului și toate drepturile liberale vor fi unite sub regatul libertății. Marx a insistat că această Revoluție este ceva pozitiv, nu o nimicitoare apocalipsă. Nu mințea despre lipsa de violență a viziunii sale; a rămas intenționat vag și neclar pentru că nu știa cum anume se poate împlini acest vis, deși îl credea posibil.
Tot astfel a arătat și mântuitul proletariat, clasa-Mesia a istoriei, tipul de crez oracular și irațional care a perpetuat susținerea necondiționată a multor oameni pentru devastatorul, tragicul și violentul experiment al secolului XX. Așa cum înțelept avertiza și Karl Popper: „Cei care ne promit paradisul pe pământ n-au produs nicicând altceva decât iadul”.