Istoricul Martin Malia (1924–2004) a definit regimurile de tip sovietic drept partocrații ideocratice. Alți autori, inclusiv celebratul poet polonez Czesław Miłosz, autor al clasicei Gândiri captive, le-au numit logocrații. Ideologia a fost singurul principiu legitimator pentru aceste regimuri fundamental corupte, coruptive și înșelătoare. Revoluțiile din 1989–1991 care au măturat regimurile comuniste în Europa Est-Centrală și în URSS au început, de fapt, mai devreme. Ceea ce Papa Ioan Paul al II-lea a numit annus mirabilis, un an miraculos, s-ar fi putut să nu aibă loc fără schimbările radicale din URSS inițiate și promovate de Mihail Gorbaciov.
Cartea lui Leon Aron, Roads to the Temple, un adevărat tur de forță, reprezintă o fascinantă cronică a principalelor idei care au cauzat și inspirat răsturnarea revoluționară din URSS. Un respectat expert în afacerile sovietice și post-sovietice, Aron este autorul unei biografii majore Boris Elțîn și a numeroase articole despre cultura politică din Rusia. Pentru el, ceea ce s-a petrecut în URSS între 1987 și 1991 a fost echivalent cu destrămarea completă a miturilor politice care serviseră drept justificare pentru Leviatanul leninist.
Aron este îndreptățit să pună accent pe ceea ce filosoful liberal Isaiah Berlin numea puterea ideilor. Cu alte cuvinte, forțele materiale, adesea invocate de marxiști, contează, însă ele nu sunt singurul și nici măcar cel mai semnificativ factor care duce la revoluțiile politice. Uniunea Sovietică fusese de multă vreme în fază terminală, însă această agonie ar fi putut să mai dureze câteva decenii bune dacă ideile asociate cu gorbaciovismul n-ar fi luat prim-planul și n-ar fi impus o nouă viziune politică. Aron pune în contrast revoluția ideologică a lui Gorbaciov cu reformele pe jumătate și neconcludente ale lui Nikita Hrușciov. Cele mai importante distincții țin de două zone: identitatea imperială a Uniunii Sovietice și moștenirile staliniste. În vreme ce Hrușciov a evitat un răspuns radical la aceste două provocări, Gorbaciov și suporterii săi au mers cu curaj înainte și s-au angajat într-o răsturnare fundamentală a monopolului partidului comunist asupra puterii și ideilor. Homo Sovieticus a fost expus drept un fals ideologic, opusul umanismului clasic.
Cartea lui Leon Aron este o arheologie superbă a ceea ce poate fi numit matricea simbolică a revoluției lui Gorbaciov. În fapt, filosofia glasnost-ului ca eliberare a minții s-a dezvoltat încă de dinainte de 1987 în scrierile unor autori interziși precum Aleksandr Soljenițîn și Vasili Grossman (marele romancier despre care Aron scrie cu intensă empatie). Mulți din asociații foarte apropiați ai lui Gorbaciov erau intelectuali de partid ale căror itinerarii politice au oscilat de la o timpurie pasiune stalinistă, la dezamăgiri și dispreț pentru despotismul birocratic, ori chiar la dorința de a schimba sistemul. Da, gorbacioviștii nu au spus-o direct, au pretins că țelurile lor erau intra-sistemice, dar cu cât au atacat mai mult moștenirile stalinismului, cu atât mai îmboldiți s-au simțit în elanul lor revoluționar.
Cartea lui Aron este în mod esențial despre ideile democratice care au corodat edificiul sovietic în timpul revoluției Gorbaciov. Printre acestea, cele mai importante au fost redescoperirea libertății umane ca valoare non-negociabilă și universală. Timp de mai mult de șapte decenii, experimentul utopic sovietic s-a bazat pe duplicitate, obediență, conformism, frică, suspiciune și ipocrizie. Această jalnică stare morală a generat un cinism exagerat, demoralizare și disperare. Titlul cărții, Roads to the Temple, este inspirat din filmul Căința al regizorului georgian Tengiz Abuladze. Principala temă a acelei capodopere era salvarea umană. Redempțiunea este imposibilă fără căință. Democrația și memoria sunt inseparabile. Spre a obține reconcilierea, foștii torționari trebuie supuși justiției. Prin justiție nu înțeleg doar proceduri legale, ci și condamnarea morală a foștilor criminali.
Dacă indivizii și-ar pierde orice punct de referință axiologic, ei n-ar fi capabili să găsească drumul către templu, către biserică. Ei ar fi, așa cum a spus-s cândva poetul polonez Aleksander Wat, copii în ceață. Bărbații și femeile Revoluției Ruse, acest eveniment al istoriei mondiale impecabil explorat de Leon Aron, au fost în căutarea unei busole morale și politice pe care au găsit-o. În pofida exasperărilor, dezvrăjirilor și abandonurilor post-1991, a existat ceva cu adevărat sublim în acea redescoperire a libertății, demnității și onoarei. Cartea lui Leon Aron reușește să reînvie în chip magnific ceea ce Hannah Arendt numea comoara pierdută a tradiției revoluționare.