Vladimir Tismăneanu

Leszek Kołakowski (n. 23 octombrie 1927–d. 17 iulie 2009) a fost un personaj fragil, dar stenic și sarcastic, o „trestie gânditoare” de o politețe ce te copleșea, un umanist din familia unor Isaiah Berlin, Jan Patočka, Jacques Barzun, Jaroslav Pelikán, Sidney Hook, Raymond Aron. Nu era un procuror în lumea ideilor, ci un interpret onest, verosimil, întotdeauna original și creator. Era un gânditor de orientare camusiană, credea în distincția capitală dintre Bine și Rău. Nu era snob, nu se conforma ultimei mode intelectuale.

A participat la dialoguri intrate în legendă cu Octavio Paz, Cornelius Castoriadis, Ágnes Heller, Richard Pipes, Zbigniew Brzezinski, George Steiner. A scris rânduri necruțătoare despre iresponsabilitatea unora dintre intelectualii de vârf ai Occidentului, dispuși să ignore Gulagul din cauza obsesiilor lor anticapitaliste și antiamericane. A fost un raționalist care nu a fetișizat Rațiunea, i-a văzut și recunoscut limitele. A înțeles rolul mitului în lumea noastră secularizată, ne-a avertizat însă împotriva ispitei de a construi noi religii politice.

A preconizat un eclectism benefic sintetizat în formula: „De ce sunt eu liberal-conservator-socialist”. S-a opus oricărei demagogii șovin-tribaliste. Atunci când nu puțini au renunțat să mai vorbească despre totalitarism—conceptul a fost „denunțat” drept înfeudat logicii Războiului Rece—, a scris texte excepționale pe acest subiect. Apropiat de Ioan Paul al II-lea, Kołakowski a crezut, ca și acesta, în splendoarea adevărului.

Kołakowski a înțeles că minciuna totalitară este diferită de ceea ce el numea minciună convențională. Ideologia, a scris el, în consonanță cu Soljenițîn și Havel, este de fapt o suprarealitate, un miraj care creează certitudini cu funcții balsamice. Investind tot capitalul de emoții și speranțe în Partid și Lider, adeptul mișcărilor totalitare scapă de libertate. Dar această evadare este doar o amăgire.

Libertatea este condiția noastră ontologică, robia este o degradare, o coborâre pe scara umanității. Ideologia este minciuna care se pretinde cheia istoriei universale. Când a înțeles, după agonia dezmeticirii, că participase la o beție a dedublării, că ideile în care crezuse erau tot atâtea neadevăruri, Kołakowski a devenit marea voce a apostaziei. Descriu această etapă a fenomenologiei deșteptării în cartea mea Mizeria utopiei: Criza ideologiei marxiste în Europa Răsăriteană.

Cine zăbovește asupra magistralei sale lucrări Principalele curente ale marxismului va observa că Leszek Kołakowski a citit tot ce se putea citi pe tema marxismului și a ramificațiilor sale sociologice, istorice, politice, estetice. Este cea mai importantă carte de marxologie a timpurilor noastre. Nu există capitol important din experiența acestei doctrine care să nu fie explorat cu sistematică aplicație. Verdictul este unul imanent, nu exogen, plecat din afara obiectului studiat. Marxismul a eșuat la nivelul propriilor sale ambiții: s-a dorit filosofia eliberării universale și a creat o sclavie fără precedent.

Kołakowski a practicat mai întâi o critică de la stânga a marxismului osificat al aparatelor ideologice oficiale. A îmbrățișat tematica a ceea ce s-a numit marxismul occidental, ilustrat de Rosa Luxemburg, tânărul Lukács, Antonio Gramsci, Școala de la Frankfurt—Adorno, Horkheimer, Marcuse, Benjamin, Fromm. A participat la marea aventură a revizionismului marxist care s-a configurat ca alternativă corozivă la socialismul de stat după moartea lui Stalin și mai ales după Congresul al XX-lea al PCUS.

Pe măsură ce a înțeles că viciul de raționament se găsește în chiar premisa marxismului—filosofia care vrea să transforme lumea, filosofia care vrea să devină lume prin coincidența istorică dintre obiect și subiect realizată în mitologica conștiință de clasă a proletariatului—, Kołakowski s-a îndepărtat de doctrina originară.

Respingând doctrina apocaliptică a revoluției totale, a revenit la tomismul de la care plecase, într-o sinteză creștină care plasează individul, ca existență tragică, în centrul meditației. Despărțindu-se de Marx, Kołakowski a efectuat într-adevăr o exorcizare, s-a vindecat de propriile pasiuni auto-hipnotizante, și-a redobândit simțul realității (despre care scria Isaiah Berlin, un filosof de care a fost apropiat). Aici văd, de fapt, diferența esențială în raport cu un György Lukács, care a rămas până la sfârșitul vieții un marxist „ortodox”: antistalinist, dar nu mai puțin leninist.

Nu voi obosi să o spun: Securitatea a fost o instituție subordonată total partidului. Dacă vă amintiți filmul lui Alexandru Solomon despre afacerea „bandei Ioanid” (Marele jaf comunist)—la un moment dat, colonelul Enoiu o spune categoric: întregul scenariu a fost scris la Comitetul Central. Tot astfel, numai un naiv ori un analfabet istoric își poate închipui că afacerea Noica-Pillat a fost urzită de Securitate. Firele duc inexorabil către Direcția de Propagandă și Cultură a CC al PMR, către Jdanovul României, dictatorul ideologic absolut care a fost Leonte Răutu.

Drăghici era un primitiv, un individ rudimentar. Linia Securității o dictau membrii Biroului Politic, Dej, Teohari Georgescu, Ceaușescu, Chișinevschi, Pauker, Răutu, Moghioroș, Pîrvulescu, Borilă, Bodnăraș, Maurer, Miron Constantinescu. Securitatea a aplicat cu morbidă ardoare programul urii sociale, al eliminării „dușmanului”, conținut în ideologia luptei de clasă a partidului comunist. A disocia rolul Securității de cel al partidului, inclusiv în viața de apoi a regimului, ar fi o eroare. Cele două instituții au fost mereu întrepătrunse, îngemănate, s-au susținut și au colaborat cu perversă dragoste mutuală. Ca și NSDAP și Gestapoul.

Am împărtășit și eu dezgustul în raport cu privatizarea nomenclaturii. Nu a fost nicio bucurie să-i vezi pe fiii și ginerii foștilor magnați comuniști prosperând sub ochii noștri, fără vreo urmă de căință ori regret. Pe de altă parte, piața liberă și competiția democratică generează comportamente spontane ce nu pot fi anticipate de niciun fel de „laborator” securist. Nu mă îndoiesc că multe dintre ideile perestroikăi se vor fi născut în mediile KGB-iste. La urma urmei, erau cei mai bine informați referitor la colapsul moral și economic al sistemului. Dar există inițiativa umană, există aspirații spre libertate care nu pot fi îndiguite prin manoperele poliției secrete.

Securitatea a încercat mereu să dezinformeze, să intoxice și să compromită mediile și acțiunile disidente. Știm că s-au plasat minciuni confecționate cu minuție împotriva unor Doina Cornea, Paul Goma, Dan Petrescu, Vasile Paraschiv ori, în zona rusă, împotriva unor Soljenițîn și Saharov. În plus, sunt convins că la a doua generație, deci a copiilor de ofițeri și de informatori, începe să funcționeze și sindromul rușinii. Nu cred că este o mare plăcere să știi că părintele tău a fost un anchetator feroce, o bestie scelerată care a servit un sistem criminal. Treptat, ca și în Germania postnazistă, vor apărea și forme de delimitare generațională. Ceea ce nu înseamnă că nu există nesimțire morală. Vasile Paraschiv, erou al disidenței anticomuniste, s-a trezit amenințat, în anii tranziției, de fiul unuia dintre foștii săi torționari.

Instituția Securității a fost una criminală, opusă însăși ideii de stat de drept. În termenii lui Kołakowski, a fi lucrat în această instituție, a fi servit-o, înseamnă a fi colaborat cu Diavolul, deci a te fi îndrăcit. În plan moral, exorcizarea are și va avea loc prin cunoaștere. De aici și semnificația durabilă a Raportului Comisiei Prezidențiale. Este însă nevoie de o lege a lustrației pentru a preciza aceste chestiuni de o manieră cât mai riguroasă și impersonală. În plan penal, deci dincolo de cel etic, este nevoie de probe individuale, nu putem proceda ca ei, prin atribuirea culpabilității colective.

Eu vorbesc aici pur și simplu despre dreptul unei societăți de a-și cunoaște trecutul traumatic. Securiștii (ofițeri și informatori) au participat la perpetuarea Răului, la crearea unui sistem infernal în care fiecare bănuia pe fiecare, deci a unui univers din care dispărea orice noțiune de încredere și solidaritate, lăsând loc în schimb disperării și demoralizării cotidiene. Cineva ar trebui să scrie o istorie a disperării sub comunism.

Evident, nu s-a ajuns la împlinirea acestui model orwellian. Ispita libertății este mai puternică decât menghina totalitară. În cazul informatorilor, am fost și sunt de părere că ei trebuie să facă două lucruri: mai întâi, un pas înainte, prin care să-și recunoască trecutul maculat moral. Apoi, un pas înapoi, deci să se abțină să facă pe mentorii Cetății, pe directorii de conștiințe, pe călăuzele morale.

Nimic nu-i califică în acest sens, ba chiar dimpotrivă. Doar astfel se va ajunge la transcenderea vinei. Expiațiunea implică mărturisire, rostire publică, asumare. Nu contează ce ne spun ei despre faptul că au „turnat” din datorie patriotică, că au scris numai lucruri minunate despre amicii lor, că de fapt ei ne făceau un mare bine scriind despre noi, că alții ar fi putut scrie lucruri mult mai grave. Nu le datorăm nimic acestor domni și doamne. Evident, unii dintre ei erau în felul lor tot un fel de victime, precum Kapo-ul din lagărele de concentrare naziste. Dar erau „victime” din altă categorie decât martirii necolaboraționiști ai închisorilor ori cei anchetați pentru simplul delict de opinie. Fără claritate morală ne rătăcim în abulia mlăștinoasă care pune semnul egalității între victimă și călău.