Vladimir Tismăneanu

Unii gânditori fac distincția între o etică a intențiilor și una a consecințelor. În ceea ce mă privește, după decenii de studiere a problematicii Răului (Diavolului) în Istorie, nu cred în acuratețea acestei dihotomii. Iadul, s-a dovedit de atâtea ori, e pavat cu intenții nobile. Diavolul este specialist în raționalizări, alibiuri și sofisme.

Mă uitam deunăzi la un documentar despre Wilhelm Furtwängler (1886–1954). Dirijor genial. Nu a fost nazist, a încercat să evite rinocerizarea. Și totuși, a dirijat, pe data de 20 aprilie 1942, concertul festiv de ziua aniversară a lui Adolf Hitler. O enormă flamură cu svastică străjuia scena. În sală, Dr. Joseph Goebbels, ministrul propagandei și alți demnitari naziști. Răsuna magnific Simfonia a Noua. Imposibil de separat aici etica intențiilor de aceea a efectelor. Dacă etica este cuvântul potrivit...

Tot la capitolul „intenții” aș vrea să vorbesc puțin și despre controversatul sovietolog Stephen Cohen, decedat anul acesta pe 18 septembrie. Să fi fost el un naiv? Printre altele, Cohen a fost studentul favorit al lui Robert C. Tucker. Biografia lui Nikolai Buharin pe care a scris-o rămâne un reper în istoria sovietologiei. Tot el a trăit prăbușirea Uniunii Sovietice ca pe o tragedie personală. Timp de mulți ani, obișnuiam să-i citesc rubrica „Sovieticus” în The Nation. Speranța lui era ca, prin minune, visurile lui Buharin să se împlinească. Însă Buharin era mort de multă vreme și la fel și iluziile sale.

În anii lui Boris Elțîn, Stephen Cohen a devenit din ce în ce mai nervos. Îmi aduc aminte că am recenzat pentru Philadelphia Inquirer memoriile lui Egor Ligaciov, principalul adversar al lui Mihail Gorbaciov. Stephen Cohen a scris o introducere în care proslăvea „sănătosul om sovietic”. Însă atunci când s-a transformat într-un nerușinat apologet al lui Vladimir Putin și al putinismului, am încetat să-l mai citesc.

Stephen Cohen rămâne un deconcertant caz de scholar adevărat care s-a transformat în „tovarăș de drum”. Și a făcut-o nu în anii 1930, ci în anii din urmă, când arhivele sunt deschise și vorbesc—de fapt, urlă—despre criminalitatea bolșevismului în toate încarnările sale. Până la urmă, prețuitul său Buharcik votase pentru suprimarea nemiloasă a rebeliunii din Kronstadt în martie 1921. Până la sfârșitul zilelor sale, Stephen Cohen a fantasmat despre „bolșevismul cu o față umană”. În schimb, ceea ce a ajuns să susțină a fost show-ul propagandistic al KGB-ului.

Am văzut deunăzi recentul film al Agnieszkăi Holland, Mr. Jones. Pelicula descrie tragica foamete din Ucraina, cinismul „tovarășilor de drum” (corespondentul New York Times, abjectul mitoman Walter Duranty se evidențiază ca ticălos de frunte, însă n-a fost singurul), precum și curajul unei persoane care a refuzat să susțină propaganda stalinistă. „Revoluția de la vârf” a însemnat exterminare. Milioane de ființe au fost înfometate, deportate, asasinate.

Cu toții am auzit de teza, antiteza și sinteza lui Hegel. Karl Marx a perceput această relație ca pe un conflict și nu ca pe progres natural și lent. Cantitate în calitate a devenit, în viziunea sa, cantitate împotriva calității. Cantitatea însemna capitulare. Gradualismul însemna trădare. Pentru Hegel și Marx, Istoria însemna triumf, cucerire; în cele din urmă, avea să dea naștere Utopiei concrete, spre a folosi conceptul lui Ernst Bloch. Trebuia să fie suprema „negare a negării”, după cum eterna perfectare a societății perfecte avea să pună capăt nevoii (și chiar posibilității) unor schimbări ulterioare.

Să nu înțelegem însă greșit: intențiile lui Marx n-au fost deloc precum cele ale lui Lenin. Germanul credea că o clasă socială poate fi abolită fără genocid. Și-a imaginat perfecțiunea materială și fericirea existențială în viața reală. A promis că tehnologia burgheziei, spiritul proletariatului și toate drepturile liberale vor fi unite sub regatul libertății. Marx a insistat că această Revoluție este ceva pozitiv, nu o nimicitoare apocalipsă. Nu mințea despre lipsa de violență a viziunii sale; a rămas intenționat vag și neclar pentru că nu știa cum anume se poate împlini acest vis, deși îl credea posibil.

Tot astfel a arătat și mântuitul proletariat, clasa-Mesia a istoriei, tipul de crez oracular și irațional care a perpetuat susținerea necondiționată a multor oameni pentru devastatorul, tragicul și violentul experiment al secolului XX. Așa cum înțelept avertiza și Karl Popper: „Cei care ne promit paradisul pe pământ n-au produs nicicând altceva decât iadul”.

Nu se poate scrie despre anul revoluționar 1989 fără a aminti demonstrația democratică a studenților din Piața Tienanmen. A fost una dintre cele mai nobile tentative de a democratiza un sistem osificat, întemeiat pe represiune, delațiune, minciună și spaimă. Un participant la evenimentele de atunci scria în ediția New York Times din data de 31 mai că acel maraton al speranței a reprezentat câteva săptămâni în care cuvântul „popor”, utilizat până la sațiu în propaganda oficială, a însemnat ceva real, concret, palpabil. Năzuința de a reclădi libertatea s-a îngemănat cu o resurecție a principiului suveranității poporului. O teză susținută de Ágnes Heller, Jacek Kuroń, Adam Michnik, Ralf Dahrendorf.

O coincidență istorică grăitoare este aceea că masacrul din Piața Tienanmen s-a produs în aceeași zi în care au fost organizate primele alegeri libere din Polonia, având ca rezultat o zdrobitoare victorie a Solidarității. Dacă în Europa de Est se derula finalul bolșevismului, în China, drumul către un postcomunism civic-democratic era violent întrerupt.

Nu trebuie uitat că în aceeași perioadă aveau loc și greve muncitorești de susținere a revendicărilor studenților. Decizia conducerii comuniste de a utiliza tancurile împotriva studenților neînarmați, dar și prigonirea muncitorilor protestatari au fost, de fapt, încă o probă că nu era deloc obligatoriu ca finalul acestor mișcări emancipatoare să fie unul fericit.

Panicată și angoasată, nomenclatura a recurs atunci—ca și la Berlin în iunie 1953, ca și la Poznań în iunie 1956, ca și la Budapesta în octombrie–noiembrie 1956, ca și în Praga în august 1968, ca și la Gdansk în decembrie 1970—la violență în numele „restabilirii ordinii”.

Renașterea societății civile trebuia împiedicată cu orice preț. Asemenea lui Ceaușescu, Jakeš, Jivkov ori Honecker, liderii chinezi priveau reformele gorbacioviste ca pe o inacceptabilă „deviere de dreapta”. Cel mai tare îi incomodapolitica transparenței, a recunoașterii crimelor din trecut, ideea de glasnost.

Cei care astăzi denunță „injustițiile” economice ale postcomunismului și par să regrete l’ancien régime uită, așadar, că lucrurile puteau merge și în direcția unui autoritarism polițienesc în care libertățile civice să fie considerate crime politice. China de azi rămâne una a monopolului puterii în mâinile unor oligarhi pentru care pluralismul și adevărul istoric reprezintă valori subversive. Iar tinerii chinezi, beneficiind mai rar de avalanșa informațională a Internetului, știu prea puțin despre eroismul celor care au sfidat, plătind cu sânge, Leviatanul totalitar.

În iunie 1989, la Budapesta, avea loc ceremonia reînmormântării lui Imre Nagy, premierul comunist care, în 1956, luase partea plebeilor revoluționari împotriva comisarilor totalitari. Discursul lui Viktor Orbán, pe atunci liderul FIDESZ, era o chemare la recuperarea unei memorii netrucate. Premierul comunist era rugat să părăsească ceremonia, poporul real avea dreptul să-și jelească morții fără prezența ipocrită a acestuia.

Senilul János Kádár fusese înlocuit de cenușiul aparatcic Károly Grósz. Imre Nagy, promotorul unui „comunism care nu uită omul”, a fost spânzurat în iunie 1958 sub acuzația de „trădare de patrie” și „complot contrarevoluționar”. Reîntoarcerea sa simbolică a semnificat agonia ireversibilă a regimurilor leniniste din Europa de Est și Centrală și geneza unui nou imaginar politic înrădăcinat în adevăr, spontaneitate și autonomie civică.

Iată ce scria N. Steinhardt în Jurnalul fericirii despre Imre Nagy, o analiză luminoasă și caldă a rupturii cu minciuna totalitară și a curajului de a reabilita etica revoltei: „Mai este un caz pentru care cred că Hristos va lovi, al singurului comunist trecut printr-un proces de transfigurare și ajuns la sfințenie și martiriu: Imre Nagy. Cât de liber suflă duhul și ce neașteptat își alege sălașurile: în sufletul unui activist mai întâi (și ani mulți) plin de zel stalinist... Înlăuntrul omului ăstuia... se petrece în interval de numai zece zile (timpul e limitat ca într-o piesă clasică) prefacerea deplină. Nagy e la sfârșitul celor zece zile altul. Nu și-a schimbat politica, și-a schimbat sufletul”.

Această transfigurare, prefacere, metanoia, epifanie, deșteptare, cum vreți să-i spuneți, este cheia revizionismului marxist și a rebeliunii sale împotriva Marelui Inchizitor. Studenții din Piața Tienanmen, puținii lideri comuniști care s-au opus represiunii și au fost urgent epurați, autenticii disidenți și opozanți au împărtășit acest fior al adevărului, această pasiune irepresibilă pentru democrație pe care regimurile totalitare au urât-o visceral.

Drumul de la Nagy la Gorbaciov a fost unul sinuos și contorsionat, marcat de reculuri, persecuții, interogatorii, înfrângeri, chiar disperare. Şi totuși, în pofida atâtor obstacole, spiritul libertății a primat, blocul sovietic s-a prăbușit irevocabil sub loviturile mișcărilor sociale inspirate de ethosul solidarității, acel ethos pentru care au pledat Ioan Paul al II-lea, Jacek Kuroń, Adam Michnik, Václav Havel, Leszek Kołakowski. Ethosul pus în practică de revoltații din Piața Tienanmen.