Linkuri accesibilitate

Vladimir Tismăneanu

Anul 1989 a fost simultan un moment de grandoare și unul de sublim final pentru intelectualii central și est-europeni. Preț de peste patru decenii, ei au putut fi descriși ca aparținând unei categorii sociologice și politice aparte. Au împărtășit caracteristici care i-au distins de colegii lor din Occident: afirmarea existenței valorilor morale, refuzul de a susține chiliasmul utopic, paradigmele redemptive sceptice, precum și respingerea colectivismului în oricare din încarnările sale.

În numeroase cazuri, politica a fost privită ca un degradant exercițiu întru ipocrizie. Vorbesc aici, desigur, despre acei intelectuali care au rezistat și/sau au subminat regimurile leniniste ale regiunii. Mă gândesc în special la cei care au alimentat cultura și revizionismul democratic anti-comunist, acei indivizi care au creat în cele din urmă mișcarea disidentă. Ei erau intelighenția critică, „forțele armate” ale tăcutei revoluții din 1989.

Unele din cele mai importante evenimente ale Europei Est-Centrale au fost atrase de intervenția intelighenției critice în dezbaterile publice: de la Cercul Petöfi din Budapesta la Cele 2000 de cuvinte ale lui Ludvík Vaculík în timpul Primăverii de la Praga, fără a mai vorbi despre imensul impact al eseului lui Václav Havel, Puterea celor fără de putere, în întreaga regiune.

Experiențele redeșteptării politice în Europa Centrală și de Est au generat un statut special pentru intelectuali. Au fost făcuți să se simtă importanți și de neînlocuit. Discursul lor a permis emanciparea până în punctul demitizării minciunii prevalente și i-a invitat pe oameni să trăiască în adevăr. Viziunea lor asupra politicii a fost fundamental anti-politică, adică anti-machiavelică. Ei au respins logica docilității și au propus în schimb una a onoarei, sedițiunii și eliberării. În timp ce sistemul încerca să atingă toate aspectele vieții cu ale sale tentacule ideologice, intelectualii critici au oferit o viziune alternativă care a suspectat orice adevăr ultim cu excepția aceluia al libertății. Au jucat, desigur, un joc periculos; au plătit cu ani de închisoare sau exil; și totuși, eforturile lor au fost răsplătite până la urmă prin sprijinul populației.

Ceea ce trebuie să reținem atunci când analizăm moștenirea intelectualilor critici după 1989 este că preluarea puterii nu a fost visul disident suprem: activiștii antipoliticii anilor 1970 și 1980 erau pregătiți să restaureze adevărul și moralitatea în sfera publică, să reabiliteze virtuțile civice și să pună capăt metodelor totalitare de control, intimidare și coerciție. Intențiile lor au fost, într-adevăr, radicale, însă doar în ceea ce privește instituțiile care păstrau mașinăria partidului-stat leninist în mișcare. Revoluția lor a fost auto-limitată. Ei doreau detonarea regimurilor leniniste cu dinamita valorilor democratice. În acest sens, au reușit!

Este adevărat, noua ordine politică nu a fost tocmai un paradis liberal, în vreme ce o seamă întreagă de neplăcute fenomene au ieșit la suprafață: cinismul, corupția, împuternicirea economică a foștilor nomenclaturiști, impulsuri șovine și naționaliste de intoleranță și ură, noi forme de excluziune și aroganță etnică. Așadar, Europa Estică și Centrală post-1989 este un laborator politic și economic în care noile aranjamente instituționale au fost influențate (și încă mai sunt) de moștenirile a patru decenii de leninism.

În 1989, atunci când regimurile comuniste se prăbușeau, atitudinea prevalentă în aceste țări față de intelighenția critică a fost una de simpatie și chiar admirație. Trei decenii mai târziu, intelectualii par să-și fi pierdut mare parte din aura morală și sunt adesea atacați drept campioni ai futilității, arhitecți ai dezastrului și visători incorijibili.

La începutul anilor ’90, am citit un imund articol semnat de Eugen Florescu în săptămânalul pesemist intitulat antifrastic Democrația. I-am răspuns atunci în România literară, într-un text intitulat „Revanșa rinocerilor”.

Iată un fragment: „…Fostul șef al Secției Presă a Comitetului Central al lui Ceaușescu, Eugen Florescu, dezlănțuie un turbat atac împotriva celor care îndrăznesc să conteste legitimitatea actualilor guvernanți de la București sau care au îndrăznit să exprime îndoieli privind înțelepciunea, ori chiar buna-credință a Frontului Salvării Naționale. În urmă cu câteva luni, o asemenea explozie de ură venind din partea fostului politruc ceaușist ar fi fost greu de imaginat în paginile unei publicații bucureștene. Timpurile s-au schimbat însă, iar profesioniștii delațiunii au revenit în grup printre noi, mai agresivi și mai indecenți decât oricând. Dacă pe vremea lui Ceaușescu li se puteau desluși motivații pentru infamele acțiuni ținând de obediența birocratică, astăzi «băieții» o fac pe cont propriu, din pură plăcere a bălăcirii prin mocirla stalinisto-fascistă”.

Crescut la școala lui Nestor Ignat, Dumitru Popescu, N. Corbu și a celorlalți agitatori scînteiști, Florescu nu putea suporta ironia, erudiția, eleganța discursivă. Era, de fapt, prototipul diletantului arțăgos. A detestat orice urmă de meritocrație veritabilă. În textele sale de după 1990, departe de a se căi, Florescu îi insulta pe N. Manolescu, Ioan Buduca, Mircea Mihăieș, Dorin Tudoran, Ion Vianu și insinua că Grupul pentru Dialog Social s-a vândut pentru dolari. În același timp, Florescu exalta cuplul siamez Eugen Barbu–C. Vadim Tudor, prezentându-i pe vidanjorii cu moravuri jandarmerești drept apărători ai interesului național.

Astfel, într-un articol cu deosebire abject, căzând victimă unui extaz sudoripar, Florescu contrapunea „statura de atlet al moralității și culturii”, proprie lui Popescu-Dumnezeu, activității disidentului Dan Petrescu, pe care probabil regreta că nu l-a lichidat fizic în perioada vlădicii (generalul Iulian Vlad) de la Securitate. Cât despre Ion Traian Ștefănescu, acesta era prezentat drept „excelent prim-adjunct al ministrului culturii”, adică remarcabil locțiitor de gâde (Suzana Gâdea) în timpurile când cultura românească era așezată cu capul pe butucul floreștilor, barbilor și vadimilor. Florescu a fost unul dintre principalii exponenți ai aparatului ideologic al ceaușismului, om de casă al lui Nicu Ceaușescu, căruia de altfel i-a și închinat adevărate panegirice, numindu-l „fiu demn al unui strălucit părinte”.

În fapt, și o spun ca analist al fenomenului pe care l-am denumit încă la mijlocul anilor ’80 drept comunism dinastic, ascensiunea „delfinului” a fost entuziast instrumentată de grupul format din Ștefan Andrei, Cornel Pacoste, Ion Traian Ștefănescu, Pantelimon Găvănescu și, firește, ubicuul, indispensabilul Eugen Florescu. Nu mai vorbesc despre ecourile propagandistice ale scenariului dinastic, întreținute de echipa de zgomote în care excelau Ion Cristoiu și ceilalți „irozi și iloți” de la Scînteia Tineretului.

Asociații lui Florescu în devastatoarea operă anticulturală, marcată de obsesii xenofobe și antioccidentale, au fost: Eugen Barbu, C. Vadim Tudor, Adrian Păunescu, Mihai Ungheanu, Pompiliu Marcea, Dan Zamfirescu, Ilie Bădescu, Paul Anghel, Ilie Purcaru, Nicolae Dragoș, Dinu Săraru, Ion Dodu Bălan, Artur Silvestri, C. Sorescu și alții pe care Monica Lovinescu i-a numit „trepăduși de Curte Nouă”. Oricine va avea curiozitatea să citească antologia Etica neuitării a ilustrei gânditoare va descoperi probe incontestabile ale rolului funest jucat de Eugen Florescu. El a fost, de fapt, eminența cenușie ori, mai bine zis, antrenorul grupului „celor douăzeci și ceva” care-și turnau confrații secretarului general, cerând lichidarea Uniunii Scriitorilor.

Recrutat din producție, Florescu a devenit, grație „originii sănătoase”, student al Facultății de Filosofie, secția de Ziaristică, în perioada celor mai cumplite persecuții antiintelectuale (între colegii arestați, Florin Pavlovici, Mihai Stere Derdena). După absolvire, a aterizat direct în presa de tineret. A fost redactor-șef la Scînteia Tineretului și la revista lunară Tânărul Leninist, precum și membru al Biroului CC al UTC în perioada când prim-secretar era Ion Iliescu, de care a fost foarte apropiat.

Unul dintre protejații (și discipolii) lui Florescu a fost același Ion Cristoiu, mai întâi redactor-șef adjunct la Viața Studențească, apoi redactor-șef adjunct la Scînteia Tineretului și responsabil al publicației SLAST (Suplimentul Literar și Artistic al Scînteii Tineretului), în care, pe lângă unele contribuții onorabile, au apărut și texte ignobile de orientare pronunțat național-stalinistă, inclusiv articole și poeme cu tendințe neechivoc șovine. Sub îndrumarea lui Florescu și cu binecuvântarea lui Nicu Ceaușescu, Scînteia Tineretului s-a raliat facțiunii obscurantist-etnocentrice din lumea culturală. Ar fi instructivă, de asemenea, o analiză a paginilor culturale din Scînteia „bătrână”. À bon entendeur(s), salut...

După 1990, Florescu s-a metamorfozat în activist al formațiunii conduse de Ilie Verdeț, Tudor Mohora și Adrian Păunescu, PSM. S-a pretins om de stânga, dar în realitate a fost un campion al ceea ce numesc barocul fascisto-comunist. Orice istorie onestă a raporturilor dintre partid, Securitate și intelectuali, a distribuției forțelor în câmpul simbolic al literelor românești nu va putea eluda rolul nefast al personajului despre care am scris aici.

Se spune uneori, despre morți numai de bine; în ceea ce mă privește, prefer deviza „despre morți, ca și despre vii, numai adevărul”. Examinarea destinului politic al lui Eugen Florescu face parte din opera de confruntare cu trecutul totalitar, pe linia logicii și metodologiei Raportului Final al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România.

Încarcă mai mult

Vladimir Tismaneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-comuniste . Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai.

Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și a perioadei postcomuniste.

A condus Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din Romania – al cărei raport final a fost prezentat președintelui Traian Băsescu în Parlament, pe 18 decembrie, 2006. Un an mai târziu a co-editat cu istoricii Dorin Dobrincu și Cristian Vasile publicarea raportului la editura Humanitas Intre februarie 2010 si mai 2012, Președinte al Consiliului Științific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER).

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG