1918-2018: o istorie necunoscută a CENTENARULUI

Spuneam în articolul precedent, că în momentul proclamării Republicii la 2 decembrie 1917, Sfatul Țării stabilea că puterea executivă în „noul” stat va fi exercitată de Consiliul Directorilor Generali, care urma a fi responsabil direct doar în fața organului legislativ al Basarabiei.

​

În ziua de 5 decembrie, Sfatul Țării se oprește la alegerea unui „premier”, prim-director, în persoana lui Pantelimon Erhan, fost președinte al Congresului țărănesc din august și președinte al Sfatului țărănesc din Basarabia, un apropiat a lui I. Inculeț, cu care venise împreuna de la Petrograd „să adâncească revoluția rusă”. După două zile de consfătuiri și de dezbateri, la 7 decembrie este instituit primul „guvern”, iar după ce va depune jurământ, Erhan a procedat la citirea listei primului Consiliu de Directori Generali: P. Erhan,

Președintele Consiliului de Directori și Director pe Agricultură; Vladimir Cristi, Director de Interne; Ștefan Ciobanu, Director de Instrucțiune Publică; Teofil Ioncu, Director de Finanțe; Teodosie Cojocaru, Director de Război și Marină; Mihail Savenco, Director de Justiție și Culte; Veniamin Grinfeld, Director de Industrie și Comerț; Nicolae Bosie-Codreanu, Directorul Căilor Ferate; Ioan Pelivan, Director de Externe; V. Podvinschi, Director General al Controlului.

Prin urmare, având Parlament (Sfatul Țării) cu președinte și birou; instituind un organ executiv (Consliul de Directori); moștenind toate organele și instituțiile statului de la imperiu și republica rusă; posedând miliție (jandarmerie) și armată (cohortele) națională; votând legi, publicate în oficiosul „Sfatul Țării”, emițând proclamații și decrete, Republica Moldovenească avea toate semnele exterioare ale unei organizări de stat, la care toți păreau a conveni. La aceste aspecte de aparentă coeziune internă, vin oarecare aluzii la recunoașterea externă: la 23 noiembrie Secretariatul General Ucrainean invită pe reprezentanții Sfatului Țării la consfătuirea de la Kiev, cu alte republici, pentru formarea unui guvern federativ; la 28 noiembrie Sfatul Țării era salutat de reprezentanții armatei polone; la 29 noiembrie în ședința Sfatului Țării se citește telegrama, prin care se anunța numirea unui reprezentant al comisarilor poporului din Petrograd pe lângă republica moldovenească; la 2 decembrie se citește salutul primăriei din Kiev față de proclamarea noii republici; la 7 decembrie, în ziua instituirii noului guvern, o comisie interaliată compusă din colonelul Henri, reprezentantul Franței, colonelul Ghenădescu și Lucasievici, reprezentanții României, precum și un reprezentant al Statelor Unite, salută Sfatul Țării în plină ședință; reprezentanții guverului V. Cristi și I. Pelivan intră în tratative cu Cartierul general rus (generalul Șcerbacev) și cu guvernul român.

Dar situația reală a noii republici nu corespundea aparențelor. În ședințele Sfatului Țării zilnic erau semnalate dezordini și prădăciuni, ce se produceau în diferite părți ale Basarabiei, provocate de dezertori și de mișcările agrare. Se constata tot mai des creșterea lor și neputința din ce în ce mai mare atât a vechilor autorități, cât și a celor nou instituite. Una din motivele pentru care Sfatul Țării și Republica Moldovenească au fost admise și quasi-recunoscute a fost tocmai speranța ca pe această cale se va aduce mai rapid liniștea și securitatea. În cea de-a doua ședință a Sfatului Țării comisarii Cristi, Cotoros și Rudiev descriau dezordinile și banditismele din ținuturile Soroca, Bălți, Chișinău și Orhei. Ion Inculeț atrăgea atenția în mod special la starea anarhică din ținutul Hotin și din nordul Basarabiei, unde situația era cu atât mai gravă cu cât era mai aproape de front. În aceste circumstanțe s-a luat decizia de a trimite la nordul republicii zece cohorte moldovenești (circa o mie militari). La 29 noiembrie vin mai multe telegrame care anunță că în ținutul Cahul și mai ales în oraș ard depozitele și magaziile de cereale, erau prădate conacurile moșiilor. Pe 30 noiembrie se citesc telegramele din Bălți și Edineț, unde încep și pogromurile antisemite. La 5 decembrie se prezintă Ackerman, membru în comisia de aprovizionare din Cahul, cerând ajutor contra bandelor din oraș și din județ. Acesta povestește că a fost la Iași, la Cartierul rus, unde s-a întâlnit cu generalul Șcerbacev și a cerut armată pentru paza depozitelor de la Leova. În urma acestor intervenții au venit trupele române, dar ele au fost atacate de bande înarmate, un ofițer român fiind împușcat pe la spate.

La 13 decembrie, abia la cinci zile de la constituire, guvernul republicii se prezintă înaintea Sfatului Țării, cerându-i vot de încredere, dar și forțe militare, pază personală și mijloace pentru „a putea stârpi anarhia, care s-a întins peste tot, chiar în capitală, ziua în amiaza mare, se trag focuri de armă în toate părțile, se pradă depozitele și particularii, se pradă depozitul de spirt al statului”, declara primul director. Expunerea lui Erhan trădează mai multe disfuncționalități ale noii puteri de la Chișinău. Directoratele erau total neorganizate, oficiile lucrau din proprie inițiativă, atât și cum doreau, mijloace de constrângere nu erau, căci armata, care mai toată era în Chișinău, începea să scape de sub controlul Directorului de Război și să fie influențată de bolșevici. „În calitatea mea de Președinte al Consiliului Directorilor Generali, declara Erhan, eu sunt dator să am în mâna mea conducerea întregului aparat, dar de fapt eu sunt dator să alerg mereu la alte persoane responsabile. Nu trebuie să se uite apoi că eu n-am un automobil și n-am pază împrejurul meu, în sfârșit, m-am transformat într-un curier, într-un portar. Dacă nu sunt puteri și putințe de a organiza totul atunci să plecăm”.

Aluzii de deturnare a puterii se făceau și la Ion Inculeț, președintele Sfatului Țării, care acorda credite, făcea numiri și lua orice măsuri care de drept se cuveneau Consiliului de Directori Generali. În sânul acestui organ n-a existat de la început coeziune, mai ales în chestiunea intervenției străine, care era prea complicată să fie discutată, primită și sancționată. Un singur membru al Consiliului era deschis pentru chemarea directă a armatei române (I. Pelivan), ceilalți neputând prevedea responsabilitatea, căutau soluții de compromis sau priveau această problemă în afara competenței sale. În această situație de neputință, unii dintre directori nici nu mai veneau la întrunirile consiliului, iar pe alții Primul Director îi considera demisionați.

Criza primului „guvern” a durat până la 17 ianuarie 1918, deoarece Comisia Arbitrară a Sfatului Țării nu putea să cadă de acord asupra candidaturii noului prim-director. În ședința din 16 ianuarie Daniel Ciugureanu a acumulat șapte voturi, iar Pantelimon Erhan doar patru, cu două abțineri, dar altă candidatură a venit din afara Sfatului Țării, de la un grup al Congresului Militar, care se unise în garnizoană și îl cereau prim-director pe Gherman Pântea.

În asemenea circumstanțe, votul majorității parlamentare din Sfatul Țării s-a oprit asupra lui Daniel Ciugureanu, care în expunerea sa se pronunță pentru politica socialist-revoluționară, pentru o autonomie federativă cât mai largă, pentru drepturi egale tuturor naționalităților și reorganizarea armatei, singura capabilă să pună capăt anarhiei. În ședința din 17 ianuarie 1918 este instituit noul guvern al Republicii, care avea următoarea componență: M. Savenco, Directorul de Justiție; P. Erhan, Directorul de Instrucțiune; V. Cristi, Directorul de Interne; Colonelul Constantin Brăescu, Directorul de Război, T. Ioncu, Directorul de Finanțe; Ioan Pelivan, Directorul de Externe, Nicolae Bosie-Codreanu, Directorul Căilor Ferate, Antoh Crihan, Directorul de Agricultură.

Relatările colonelului Monkevitz, trimis de generalul Șcerbacev pentru inspectarea situației de la Chișinău, sunt probabil cele mai relevante mărturii ale situației complicate în care se găsea Basarabia. Acesta povestea la întoarcere că „alături de consiliul directorilor se găseau nouă comitete diferite, care nu-l recunoșteau pe cel dintâi, dar în schimb simpatizau cu bolșevicii. Acesta nu avea la îndemână decât câteva trupe moldovenești de formare proaspătă și de coheziune slabă, cuprinzând un batalion de infanterie și câteva escadroane de cavalerie. Aceștia se dedau, uneori chiar sub comanda unor ofițeri, la abuzurile cele mai desfrânate. Nu e de mirare că nimeni la Chișinău nu iese din casă după ora 11 seara. Fiecare seară se produceau tâlhării, spargeri și atacuri armate. Impresia generală era că un haos complet stăpânea întrega Basarbie și că guvernul republicii moldovenești nu va fi în stare cât de puțin să reziste bolșevicilor”.

Am auzit zilele acestea, că din zelul său de a servi interesele Moscovei și ale Partidului socialiștilor, Igor Dodon are de gând să ceară Parlamentului R. Moldova să introducă 2 decembrie (dată la care, acum 100 de ani, și-a proclamat autonomia Republica Democratică Moldovenească) pe lista sărbătorilor oficiale ale R. Moldova. Declaraţia a fost făcută la adunarea festivă dedicată împlinirii a 100 de ani de la proclamarea acestei republici. Preşedintele Socialiștilor a ţinut să menţioneze că sărbătorirea unui centenar de „mare simbolism” aminteşte că moldovenii au avut întotdeauna dorinţa de a-şi „redobândi independenţa, de a-şi apăra statalitatea şi a-şi stăpâni propriul său teritoriu”. Potrivit lui, după 2 decembrie 1917, Republica Democratică Moldovenească, a pledat în politica externă pentru recunoaştere internaţională. „Statul suveran actual Republica Moldova îşi are legitimitatea în epoca contemporană datorită faptului împlinit – proclamării la 2 decembrie 1917 a Republicii Democratice Moldoveneşti. Ţara proclamată de străbunii noştri nu le-a convenit unor puteri din vecinătate sau de pe continent, din această cauză, toate încercările de a dobândi largă recunoaştere internaţională s-a soldat cu eşec”, a spus preşedintele.

Preocupările președintelui Igor Dodon pentru limba și istoria „moldovenească” se înscriu în continuarea strategiilor țariste, sovietice și actualmente ruse spre a se crea și menține un clivaj lingvistic, etnic și social artificial dintre românii din România și cei din actuala R. Moldova. Până la Dodon acest lucru l-a făcut un Gh. Madan în Basarabia țaristă, un I. Bodiul în perioada sovietică, dar și diferiți lideri moldoveni de după independență, de la M. Snegur, care inițial a recunoscut istoria și limba românilor, iar apoi a negat-o, spre P. Lucinschi și V. Voronin, care a fost cel mai aprig contestatar al unității limbii și istoriei românilor pe ambele maluri ale Prutului. Deosebirea este că dacă cei din perioada țaristă și sovietică îndeplineau instrucțiunile stricte ale Moscovei, cei de după independență au mai văzut în pedalarea diferenței lingvistice și istorice un instrument pentru justificarea statalității moldovenești și pentru menținerea la putere.

Dar deoarece ne aflăm în domeniul istoriei și nu al interpretării sale politice, vă propun o perspectivă asupra acestui eveniment chiar prin ochii celor care la 2 decembrie 1917 au proclamat Republica Democratică Moldovenească. Asta pentru a vedea pe unde se află cunoștințele istorice ale președintelui-economist.

Din cauza incertitudinilor politice și militare care existau în Petrograd, către toamna anului 1917, dar mai ales după lovitura bolșevică, regiunile periferice ale Imperiului au început rând pe rând să se organizeze și să pretindă anumite forme de autonomie și chiar de statalitate. În Basarabia, problema acestei organizări politice a venit mai târziu, către sfârșitul lunii noiembrie. Deși constituit la 21 noiembrie 1917, Sfatul Țării abia în ședința din 29 noiembrie abordează ideea unei „Declarații”, care să concretizeze viitoarea formă politică a Basarabiei, documentul urmând a fi discutat în fracțiuni și în Blocul Moldovenesc. Anume Blocul Moldovenesc, o formațiune de sorginte panromânească, care izvora din Partidul Național Moldovenesc, a venit cu inițiativa proclamării republicii în Basarabia. Deputatul I. Buzdugan, care reprezenta această formațiune în Sfatul Țării, a propus ca această declarație trebuia făcută sub forma unui manifest către popor, care să reiasă din „însuși ființa Sfatului Țării”, sugerând prelungirea ședinței „toată noaptea, pentru că era o chestiune atât de importantă”. S-a decis cu majoritate ca adoptarea acestei declarații să fie amânată pentru ședința din 1 decembrie 1917.

Curiozitățile Centenarului (8): Metamorfozele lui Pantelimon Sinadino (1875-1940?)

Pantelimon Sinadino s-a născut într-o familie de negustori greci. Bunicul său, Pantelimon I. Sinadino, a fost primar al Chișinăului în perioadele 1837-39 și 1840-42, iar tatăl, Victor Sinadino, cetățean de onoare al Chișinăului, a ctitorit câteva edificii importante în oraș, printre care biserica Sfântul Pantelimon (1891, împreună cu fratele său Ioan) și Banca orășenească (în prezent, Sala cu orgă).

La 25 aprilie 1903 P. Sinadino devine primarul Chișinăului în locul lui Carol Schmidt, care demisionase în semn de protest față de Pogromul de la Chișinău. A ocupat funcția de primar până la 20 ianuarie 1904. Revine în postul de primar al Chișinaului pe 11 noiembrie 1905, fiind desemnat să dețină acest post pe un termen de patru ani. La 6 februarie 1907 este ales membru al Dumei a II-a de Stat a Rusiei țariste, iar la 14 octombrie același an este ales membru pentru Duma de Stat de legislatura a III-a. Per total, Sinadino a activat în Duma rusă din 1907 până în 1917. La 22 octombrie 1909 este ales a treia oara primar, dar la 15 februarie 1910 își dă demisia.

In 1917 devine membru în Sfatul Țării din partea minorității grecești. În Comisia însărcinată cu organizarea acestui organ, Sinadino adoptă o poziție antiromânească, declarând că hotărârile Congresului Militarilor sunt „vătămătoare nu numai pentru Basarabia, dar și pentru Rusia”, întrucât era personal contra coaliției cu „burghezia română”. Curând și-a schimbat părerea și la începutul anului 1918, în fruntea unei delegații de latifundiari basarabeni, Sinadino se întâlnește la Iași cu regele Ferdinand. În cadrul acestei întâlniri, latidifundiarii, aflați sub pericolul de a-și vedea averile confiscate de bolșevici, se declară susținători ai unirii Basarabiei cu România, cu condiția să le fie garantate proprietățile de Guvernul Român.

În anii 1924-40 Sinadino ocupă funcții importante în Banca Populară din Basarabia. În 1933, la invitația lui Ion Duca, devine membru al Partidului Național Liberal și este ales în Parlamentul României. A fost arestat la 9 iulie 1940 de NKVD și despre soarta lui de atunci nu se știe nimic.

Preistoria proclamării Republicii Moldovenești ne arată că aceasta a devenit realitate anume ca rezultat al preocuparilor intelectuale printre liderii unioniști din Basarabia. Ziarul „Cuvânt Moldovenesc”, porta-voce a Partidului Național Moldovenesc, va ridica această problemă încă înaintea deschiderii Sfatului Țării, iar ziarul „Ardealul”, al refugiaților transilvăneni, înainta în numărul său din 19 noiembrie propunerea ca „Basarabia să se declare cu totul neatârnată, ca și Ucraina”.

Ședința din 1 decembrie 1917 a Sfatului Țării a fost dedicată în întregime discuțiilor asupra textului, citit în limba rusă de deputatul T. Ioncu, discuțiile asupra amendamentelor urmând a fi transferate și pentru ziua următoare. Anunțarea Republicii Democratice Moldovenești s-a făcut la 2 decembrie prin „Declarațiunea Consiliului Superior Provincial al Republicii Moldovenești, Sfatul Țării”, care prevedea că în condițiile unei „lipse a autorității de la centru, anarhiei din întreaga țară și neputință față de dușmanul extern, unica posibilitate pentru republica democratică rusească este organizarea și gruparea tuturor noroadelor, după principiul de liberă dispunere națională și teritorială”. Pornind de la acest principiu, cu „scopul de a introduce ordinea de stat și în numele drepturilor câștigate prin revoluție, Basarabia potrivit dreptului său istoric, se declară de astăzi inainte Republica Moldovenească Democratică, făcând parte, ca un membru cu drept egal din Republica rusească unită, democratică și federativă”.

Declarația stabilea că până la convocarea Constituantei Republicii Moldovenești, alese în baza votului universal, direct, egal și secret, cea mai înaltă instituție a republicii era Sfatul Țării, alcătuit din reprezentanții tuturor organizațiilor democratice și revoluționare ale naționalităților și din organele administrațiilor locale autonome. Puterea executivă în noua republică o avea Consiliul Directorilor Generali, responsabili numai în fața Sfatului Țării. Declarația conținea un șir de acțiuni imediate și de viitor ce trebuiau luate, printre care: trecerea pământului în mâinile poporului; organizarea alegerilor; libertatea cuvântului, presei, credinței; desființarea pedepsei cu moartea; egalitatea deplină a naționalităților; organizarea școlii după principii naționale; organizarea imediată a unităților militare, etc.

Declarația era văzută diferit de membrii Sfatului Țării. Minoritățile naționale credeau în temeinicia sa, prin urmare erau solidari în jurul ideii de autonomie a noului stat moldovenesc în cadrul Rusiei. Pe de altă parte, majoritatea românească a Basarabiei era dezbinată în privința viitorului acestui stat. Pentru unii deputați din Blocul Moldovenesc era evidentă posibilitatea unirii imediate cu România; pentru alții, care erau majoritatea, momentul încă nu era favorabil, deoarece alături era o armată rusească numeroasă, care ar fi putut imediat să se întoarcă împotriva noului stat; pe de altă parte, rechizițiile militare ale armatei române în Basarabia făceau populația irascibilă față de această idee; pentru cel de-al treilea grup de deputați, chiar dacă ideea unirii era simpatică, ei se vedeau înainte de toate revoluționari și aveau temeri pentru pierderea libertăților câștigate. Pentru aceștia din urmă, România era văzută ca o oligarhie reacționară care „de multe ori făgăduiește, dar tot așa de des nu se ține de cuvânt”. După părerea acestora, unirea se va face, însă după democratizarea țării. Oricum, spiritul unității românești prevala în viziunile majorității deputaților din cadrul Sfatului Țării, drept dovadă fiind faptul că în scurta sa perioadă de existență autonomă, apoi independentă, între 2 decembrie 1917 și 27 martie 1918, imnul național al Republicii Democratice Moldovenești a fost „Deșteaptă-te, române”, iar drept drapel a fost ales tricolorul românesc cu cap de bour (tricolor pe care l-a ales ca drapel și Sfatul Țării).

Prin urmare, președintele Igor Dodon ar avea de acceptat mai multe chestiuni legate de Republica Democrată Moldovenească, care desigur îi dinamitează intențiile inițiale. Să accepte că proclamarea sa a fost o inițiativă și o reușită a Partidului și Blocului Moldovenesc, formațiuni de sorginte panromânești, pentru care acest pas era văzut ca unul spre unire cu România. Să accepte că dacă Sfatul Țării a avut legitimitate atunci când a proclamat autonomia republicii, atunci acesta are aceeași legitimitate când a chemat în ajutor armatele române, a proclamat indepenendența și cel mai important, a votat unirea cu România la 27 martie 1918.

Istoria nu este atât de simplu de instrumentalizat, cum crede Igor Dodon, pentru că în cazul Basarabiei de la 1917-1918 lucrurile au stat altfel decât ar dori să le prezinte președintele-economist. Proclamarea datei de 2 decembrie drept zi națională a Republicii Moldova, corespunde doar parțial și efemer dezideratelor de justificare a statalității moldovenești în „varianta lui Dodon”, pentru că aceasta mai mult se încadrează în discursul politic al partidelor și organizațiilor unioniste. Dar această simbioză unificatoare și de consens Igor Dodon cu siguranță nu și-o dorește.