1918-2018: o istorie necunoscută a CENTENARULUI

În guvernul de la Iași s-au purtat discuții în vederea trimiterii unor trupe în Basarabia. Decizia în vederea intervenției s-a luat în noaptea de 4/17 ianuarie 1918. Motivațiile celor care au ordonat trupelor trecerea Prutului au fost cel mai adesea acoperite de discursuri sentimentale sau direct de propagandă.

Chestiunile principale mi se par a fi următoarele: Au fost trupele române trimise acolo, invocându-se chemarea lor de către Sfatul Țării de la Chișinău, numai pentru a se asigura liniștea și ordinea? Sau această solicitare a fost doar o ocazie, doar un pretext pentru guvernul român de prelua controlul asupra teritoriului dintre Prut și Nistru și a pregăti încorporarea sa în Regatul României?

După intrarea trupelor române în Basarabia, generalul Constantin Prezan, șef al Marelui Cartier General Român, avea să emită o proclamație către „cetățenii Republicii Moldovenești”.

Chiar la început era invocată o solicitare a Comandamentului militar rus în vederea intervenției. Numai că se trecea ușor peste faptul că generalul Șcerbacev nu mai avea nicio autoritate asupra trupelor ruse de pe frontul românesc, aflate în acel moment fie în drum spre casă, fie în lupte cu trupele române în diferite locuri din Moldova. Scopul declarat al trupelor române consta în asigurarea ordinii publice, a vieții și bunurilor locuitorilor, precum și aprovizionarea armatelor române și ruse aflate pe front. Se preciza că trupele române nu veneau cu gând de cucerire sau de anulare a libertăților și drepturilor câștigate prin revoluție. Militarii români aveau să părăsească Basarabia după restabilirea ordinii și liniștii în regiune.

O altă proclamație avea să fie emisă de generalul Ernest Broșteanu, comandantul Diviziei 11 infanterie. Acesta insista pe prezența trupelor sale în Basarabia cu scopul de a păzi depozitele românești, care altfel erau în pericol de a fi prădate.

Ambele proclamații – și cea a lui Prezan, și cea a lui Broșteanu – au fost publicate în presă și au fost difuzate în Basarabia la 12 ianuarie 1918, utilizându-se în acest scop și aviația. Și reprezentanții Antantei – mai precis ai Franței – în România și Republica Democratică Moldovenească au dat asigurări oficialilor de la Chișinău, că prezența trupelor române era o măsură strict militară, pentru asigurarea frontului româno-rus și că nu avea să aibă vreo influență asupra situației politice din țară.

I.G. Duca, ministru în guvernul Brătianu, a lăsat o lucrare memorialistică – Amintiri politice – care nu poate fi ocolită pentru a înțelege ce s-a întâmplat în politica românească în timpul Primului Război Mondial. Aflat în cercul intim al puterii, Duca a relatat numeroase fapte, a descris atmosfera epocii, ceea ce ne ajută să înțelegem universul ideatic, dilemele și planurile clasei politice românești în contextul care ne interesează aici.

Mai mult decât atât, politicianul liberal nu se sfia să noteze și o chestiune peste care și istoricii, și cititorii obișnuiți par să treacă repede, și anume, care a fost scopul politic al intervenției românești la răsărit de Prut.

„[N]e-am hotărât să trimitem trupele noastre spre a ocupa Basarabia și, înlăturând orice primejdie bolșevică între Prut și Nistru, să permitem celor de la Chișinău să îndeplinească și ultima formalitate: unirea solemnă a Basarabiei dezrobite cu Patria Mamă. Generalul Broșteanu, unul din primii decorați cu «Mihai Viteazul» și care ne era cunoscut ca un om de tact, a fost pus în fruntea trupelor însărcinate să intre în Chișinău. Bineînțeles, ca să salvăm aparențele, am însărcinat pe Generalul Prezan să dea un manifest [proclamația amintită mai sus; nota D.D.], prin care să arate Basarabenilor că nu venim nici în cucerire, nici pentru a răpi populației pământul și roadele revoluției, ci pentru a restabili ordinea și a o pune la adăpostul jafurilor de care sufereau cu toții. Manifestul insista dimpotrivă asupra caracterului trecător al intervenției noastre militare și asupra faptului că treceam Prutul în urma rugăminții formale a comandamentului rusesc”, scria I.G. Duca. Erau amintite și asigurările date de Aliați „formal” populației din Basarabiei. Memorialistul considera că acestea erau necesare „precauțiuni stilistice”, având în vedere propaganda bolșevică, care insista pe intențiile anexioniste ale „oligarhiei române”.

Dincolo de necesitățile militare ale asigurării propriului spate, aflat în pragul anarhiei și bolșevizării, din cele prezentate mai sus reiese că guvernul de la Iași își făcuse niște calcule în vederea alipirii Basarabiei de către România. Punerea în aplicare a acestui plan depindea de reacția basarabenilor și rușilor în special. Puterile Centrale – care aveau un armistițiu cu România de la sfârșitul lunii noiembrie/începutul lunii decembrie 1918 – nu au descurajat intervenția trupelor române în Basarabia. Dimpotrivă, Centralii vedeau această regiune, încă rusă din punct de vedere juridic, ca pe o compensație pentru România la pierderea Dobrogei, pe care ar fi urmat să o preia Bulgaria. Și unii oameni politici români gândeau în termeni asemănători, chiar dacă nu puteau să o spună public, inclusiv pentru a justifica pierderile înregistrate de România într-un război care în acel moment părea să se sfârșească prost pentru ea.

Marele Cartier General Român a dat ordinul de trecere a trupelor sale în Basarabia la 7/20 ianuarie 1918. În noaptea de 10/23 ianuarie 1918, Divizia 11 infanterie a trecut Prutul pe la Ungheni, îndreptându-se prin Călărași spre Chișinău-Tighina/Bender. Unele unități s-au deplasat pe jos, altele cu trenul, pornind din gara Socola, lângă Iași. Divizia 1 Cavalerie trecuse Prutul la 8/21 ianuarie 1918, pe la Țuțora, și se îndreptase spre nordul Basarabiei, pe direcția Bălți-Soroca. Divizia 2 Cavalerie a trecut în Basarabia pe la Leova, în direcția Tighina/Bender. La 11/23 ianuarie 1918, Divizia 13 infanterie avea să traverseze râul mai la sud, spre Cahul, înaintând de-a lungul Dunării/brațul Chilia, ținta fiind Cetatea Albă. Inițial subordonate direct Marelui Cartier General, aceste divizii aveau să fie la scurtă vreme grupate în Corpul VI Armată. Efectivele lor se ridicau la circa 2/3 din cele standard.

Chiar dacă a devansat cronologic desfășurarea evenimentelor din România și Basarabia de la sfârșitul anului 1917 – începutul anului 1918, articolul lui Dorin Dobrincu referitor la intrarea trupelor române în Basarabia oferă avantajul unor reflecții mai profunde asupra motivațiilor care veneau dinspre Chișinău pentru această solicitare de intervenție.

Pentru un cunoscător mai puțin avizat asupra realităților din Basarabia acelor timpuri, expunerea colegului de la Iași poate crea senzația unui pragmatism exclusiv în luarea acestei decizii, prinsă pe de o parte între dorința armatei române de a stabiliza situația într-un teritoriu care-i asigura spatele frontului, iar pe de altă parte într-o ezitarea legată de eventualitatea unei reacții din partea armatei ruse aflate pe teritoriul românesc. Dar, o asemenea prezentare, dincolo de motivațiile unei republici puerile, aflată în convulsiile nașterii, de a se salva de bolșevism și anarhie, explicate parțial în articol, scapă din vedere dezideratul panromânesc al elitelor Partidului și Blocului Moldovenesc din Basarabia (dar și a celor de la Iași, cum vom vedea mai târziu), pentru care această intervenție era văzută ca un prim pas spre realizarea unirii cu România.

Până atunci însă, prin evoluția firească a lucrurilor, avem de explicat două situații foarte importante și complicate care au determinat elitele politice de la Chișinău să solicite intervenția armatelor române. Prima este starea de prăbușire în anarhie, care arată nu doar pericolul situației pentru populația provinciei la acel moment, dar și proiecția de viitor a acestei anarhii asupra Basarabiei. Cea de-a doua, care va fi prezentată în articolul următor, este legată de pericolul bolșevizării și probabilitatea ca provincia românească să revină într-o formă violentă în cadrul Rusiei, așa cum s-a întâmplat cu Ucraina, Belarus, Georgia, Armenia sau Azerbaidjan, devenite la scurt timp republici sovietice.

De cele mai multe ori, cei care se așează pe baricadele argumentelor pro și contra intervenției armatelor române în Basarabia, tind să minimalizeze sau să maximalizeze pericolul prăbușirii în anarhie și pericolul (sau binefacerea) instaurării regimului bolșevic în Basarabia, tocmai din dorința de a descuraja punctul de vedere advers. Prin urmare, pentru a evita subiectivismul relatării și a dribla acuzațiile de partizanat panromânesc, voi prezenta această perspectivă din două puncte de vedere diferite. Unul local, prin prisma presei timpului și a mărturiilor oamenilor care au avut de înfruntat această situație, celălalt din afară, din perpectiva unui militar rus, generalul N. de Monkevitz, fost șef de stat major al Armatei a IV și apoi din cartierul de la Iași a generalului D. Șcerbaciov.

Curiozitățile Centenarului: Dmitri Șerbacev (1857-1931) – un general rus care a ordonat intrarea trupelor române în Basarabia

Dmitri Grigorievici Șcerbaciov era dintr-o familie de dvoreni ruși, cu mari tradiții militare, tatăl său fiind general-maior în armata țaristă. La începutul Primulului Război Mondial, repartizat în Armata a III de pe Frontul de Sud-Vest, a dat dovadă de inițiativă și eroism, contribuind decisiv la cucerirea orașului Lvov. La 5 aprilie 1915 este numit comandantul Armatei XI din Carpați, apoi comandantul Armatei VII de pe Frontul de Sud-Vest.

După Revoluția Rusă din 1917, în aprilie este numit adjunctul regelui Ferdinand, comandantul suprem al armatelor de pe Frontul Românesc, creat în decembrie 1916. De facto era comandantul suprem al armatelor frontului, în subordinea sa aflându-se patru armate ruse și două române. S-a manifestat în cele mai importante bătălii de la Mărăști și Mărășești, unde a reușit respingerea, împreună cu trupele române, a ofensivei armatelor germane. La 26 noiembrie/9 decembrie 1917 încheie armistițiul armatelor ruso-române cu cele austro-germane la Focșani, ceea ce a permis pe de o parte evitarea prăbușirii frontului și a României, iar pe de alta să procedeze la înabușirea influenței bolșevice în armată. Împotriva sa va fi trimis un comando bolșevic condus de S.G. Roșal pentru a-l asasina, dar acesta va fi anihilat de armatele române, care vor asigura paza generalului pentru restul perioadei cît s-a aflat la Iași. Împreună cu armatele române a încercat oprirea procesului de degradare și bolșevizare a armatei ruse, iar la începutul anului 1918, în calitatea de comandant al frontului, ordona intrarea trupelor române în Basarabia.

Drept rezultat al acestei decizii, la 13 ianuarie 1918, prin decizia Consiliului de Comisari ai Poporului din Rusia Sovietică, generalul Șcerbaciov era declarat „dușman al poporului” și pus „în afara legii”. La 18 aprilie renunța la funcție și devenea unul din liderii mișcării albgardiste ruse, fiind în legături cu toți marii conducători ai armatei anti-bolșevice: Kolciak, Krasnov, Denikin și Vranghel. Monarhist convins, după înfrângerea albgardiștior, se va retrage în 1920 la Nice, Franța, unde va deceda în 1932. La ceremonia sa de înhumare va fi prezent și comandantul suprem al armatei române, generalul Constantin Prezan.

La începutul lunii decembrie 1917 între Rusia Sovietică și Puterile Centrale era încheiat la Brest-Litovsk un armistițiu, urmat de începerea negocierilor de pace la 22 decembrie, care ar fi trebuit să conducă la ieșirea Rusiei din război. În aceste condiții, după ce l-a asasinat pe N. Duhonin, ultimul comandant suprem al armatelor ruse, N. Krilenko, conducătorul bolșevic instituit în locul lui Duhonin, dă ordin întregii armate ruse să părăsească frontul și cu arme și muniții să-și facă drum de retragere prin Basarabia.

La scurt timp, încep marșurile de retragere, fără rânduială, cu dezordini în unități, care au mers până la execuții de ofițeri, furturi, violuri și asasinate. Armata română, prinsă între presiunea de a face față abandonului aliatului său și necesitatea de a rezista contra trupelor Puterilor Centrale, intervine pentru a preveni dezmățul. Așa s-a întâmplat cu Divizia 9 Siberiană și a 13 Rusă, care au fost nimicite sau dezarmate și trimise peste Nistru. Cazuri de acest gen s-au repetat la Pașcani, cu părți ale Diviziilor 26 și 84, în regiunea Fălticeni cu corpurile 18 și 40, dar și la Timișești, Botoșani, Roman, Bacău și Socola.

Dacă evitarea anarhiei s-a reușit în România prin intervenția promptă a armatei, atunci în Basarabia lucurile au degenerat fulgerător, degradarea situației de pe front fiind agravată de complicitatea populației locale la perpetuarea stării de anarhie. Președintele Inculeț relata emoționat în una din ședințele Sfatului Țării, că „pe mine m-au chemat la telefon din diferite orașe unde se petrec pogromuri. Acolo ard și nimicesc totul, taie și omoară fără deosebire”.

Prin Basarabia se zvonea că dezordinile sunt ațâțate de germani și boieri, unii pentru a-și salva conaționalii (în Basarabia locuiau peste 100 mii germani – n.a.), ceilalți pentru a grăbi intervenția armatelor străine și a-și salva averile.

Încercând să prevadă și să prevină deznodământul fatal, Pan Halippa relata în ziarul „Cuvânt Moldovenesc” din 15 decembrie, că „ostașii nemaiputând sta o clipă pe front, vor trece spre casele lor prin Basarabia” și îndemna populația „să-i întâlnească pe frații noștri cu pâine și sare și cu căldură trebuitoare”, numai că „cine are vin, ascundeți-l cât mai departe, ca să nu dea ostașii de dânsul. Să vă ferească Dumnezeu a ține lângă voi focul asta”. Ziarul relata cu lux de amănunte cum avea loc anarhizarea țării: „De obicei în sat vin câțiva ostași sau cel puțin îmbrăcați în haine soldățești și prind a îndemna pe țărani șă ia parte la stârpirea cuibului boieresc. Îndemnul prinde. Noaptea se adună de la 50 până la 100 țărani și cu trăsuri, topoare și ciomege pornesc spre conacul boieresc. Acolo prind a împușca prin ogradă, fărâma ușile dacă-s încuiate și se apucă de prădat. Pun în trăsură tot ce găsesc. Ce nu pot lua cu dânșii, ca mașinele de treierat sau vânturat, ei le strică fără păsare. Până dimineața mai cată prin beciuri, ca să mai găsească ceva ascuns și apoi se apucă de stricat curtea, iau ferestrele, ușile, sparg acoperișul, iar la urmă strică chiar gardul”.

Pantelimon Erhan, Prim Directorul noii republicii, enunța la 27 decembrie că de la Cahul și Ismail se cer ajutoare, iar dacă nu vor primi, se vor „despărți de Sfatul Țării”. Bolgradul cere armată, căci peste tot este „jaf și moarte”. Orheiul este disperat. La Costești în județul Chișinău, o parte a satului jefuiește pe cealaltă, cea din urmă, la rândul său, arestează douăzeci de inși și-i condamnă la moarte.

În lucrarea sa „Descompunerea Armatei Ruse”, publicată la Paris în anul 1919, generalul Monkevitz, captează niște momente absolut inedite despre istoriei Basarabiei, inclusiv starea de anarhie generală. „Anarhia, care se manifesta în trupele rusești de pe frontul român, ne împiedica de a ne menține mult timp. Bolșevismul se înrădăcina tot mai mult în rânduri. Ne visând decât pacea și întoarcerea acasă, soldații au renunațat la orcie ținută. Acești oameni aveau mai mult aerul de bande de tâlhari decât de cetățeni, care își apără țara. Armata nu mai exista”, constata generalul în toamna anului 1917. „Când peste toată anarhia din Basarabia a început să treacă, pe toate drumurile ei, avalanșa de soldați ruși, parte armați, parte dezarmați, toți revoltați împotriva românilor și României `imperialiste`, dar și împotriva Rusiei, haosul și anarhia din Basarabia au ajuns la culme”.

Generalul Monkevitz arăta că această stare punea în pericol atât armatele ruse și românești de pe frontul din România, cât și populația civilă, deoarece din și prin Basarabia veneau căile și liniile de aprovizionare. „Iașul avea absolută nevoie de liniște și rânduială în Basarabia, singura cale prin care respira”. În viziunea sa singurul mijloc pentru a ameliora situația era de a face să pătrundă trupele românești în Basarabia, care să „gonească pe bolșevici, să restabilească ordinea, care va asigura aprovizionarea regulată a armatei. Generalul Șcerbaciov nu avea trupe rusești la dispoziția sa”.

Nicolas de Monkevitz, aflat în proximitatea imediată a superiorului său, reda întreaga dimensiune a trăirilor sale, când „călcându-și pe inimă și deplin conștient de tot răul, ce produce această măsură din punct de vedere politic, generalul Șcerbaciov s-a văzut constrâns de a ruga guvernul român de a trimite trupele sale în Basarabia; guvernul republicii moldovenești a făcut aceiași cerere”.