1918-2018: o istorie necunoscută a CENTENARULUI

Realizând neputința lor deplină de a înfrunta sutuația în care se afla Basarabia, asaltată de anarhie și bolșevism, de descompunerea cohortelor și a armatei moldovenești, de lipsa de fonduri, după multiple discuții, Sfatul Țării și Consiliul Directorilor au ajuns la horărârea secretă de a cere ajutor din exterior. Inițiativa acestei decizii, așa cum recunosc majoritatea mărturiilor acelor timpuri, a venit din partea Blocului Moldovenesc din Sfatul Țării. Consiliul Directorilor, susținut de această fracțiune, a obținut într-o ședință secretă de la Sfatul Țării un vot prin care era autorizat să procedeze cum va crede mai bine pentru a introduce ordinea.

În interiorul Consiliului erau două curente privind opțiunea de intervenție străină. Ion Inculeț și Pantelimon Erhan, prin intermediul lui Savenco și Cricopol, optau pentru ajutorul de peste Nistru și erau în tratative secrete cu șeful statului major al circumscripției militare din Odesa pentru a aduce două divizii de cazaci. Pe de altă parte, Vladimir Cristi, Directorul de Interne și Ion Pelivan, Directorul de Externe, au plecat în perioada 8-17 decembrie la Iași și au cerut ajutor generalului Șcerbaciov, explicând guvernului român și aliaților situația din Basarabia.

Din culisele Centenarului: Ion Pelivan despre aducerea armatelor române

Din culisele Centenarului:

Ion Pelivan despre aducerea armatelor române

„Cristi și cu mine am stat o săptămână la Iași, de la 8 până la 17 decembrie 1917. Ne-am prezentat generalului Berthelot (șeful Misiunii Militare Franceze în România – n.a.), lui Saint Aulaire, lui Marinkovici, ministrul Serbiei, lui Sir Barclay, ministrul Angliei, lui Fasciotii, ministrul Italiei. Toți ne-au spus că situația depinde de Berthelot. Acesta ne-a spus că Divizia Sârbă a plecat prin Arhanghelsk în Franța ca să treacă la Salonic, iar unitățile sârbe ce se află la Odesa au fost dezarmate de către bolșevici. În ce privește armata cehoslovacă, care se află la Kiev, trebuie să ne adresăm profesorului Masaryk, care se află tot la Kiev. Din toate reieșea că nu ni se dă nicio armată a aliaților, după cum fusesem trimiși să cerem.

La Iași am fost și la Guvernul Român, la domnul prim-ministru Brătianu, căruia i-am explicat ce sperăm....Guvernul român nu putea trimite armată fără cererea noastră oficială. Am găsit formula să ne adresăm generalului rus Șcerbaciov, care se afla la Iași și astfel aceasta a ajuns la domnul Brătianu și la generalul Berthelot. Rezultatul, firește a fost nul.

Am insistat atunci la Erhan, să semneze la 22 decembrie 1917 o cerere, făcută de mine în calitate de Director de Externe, către generalul Iancovescu, ministru de război, prin care ceream trimiterea Regimentului de Ardeleni. Cererea a fost înregistrată la Ministerul de Război pe data de 24 decembrie și ca răspuns imediat, Guvernul Român a trimis un batalion de o mie de ardeleni, cu arme și mitraliere, care a sosit în frunte cu generalul rus Canțerov. Acest batalion s-a așezat între Ghidighici, Cojușna și Durlești”.

Vestea discuțiilor secrete din Sfatul Țării și mai ales a demersurilor de la Iași privind aducerea trupelor române au generat o agitație fără precedent a partidelor socialiste, a minorităților naționale și mai ales a bolșevicilor. La 20 decembrie, pe străzile Chișinăului și în alte părți, se răspândesc manifeste în care se denunță Sfatul Țării, că ar fi în înțelegere cu Anglia, Franța și România, să continuie războiul; că acesta în „cârdășie” cu Consiliul Directorilor „au vândut Basarabia României”, care venind aici va instala „țarismul românesc, va introduce boierescul, etc.”.

Consiliul Directorilor dezminte într-un comunicat oficial aceste zvonuri, precizînd că lucrează în deplină înțelegere și contact cu sovietele muncitorilor și soldaților. Ion Inculeț este nevoit să intervină pentru a arăta că „atât Sfatul Țării, cât și Consiliul Directorilor, sunt pentru cea mai strânsă legătură cu Rusia; că separatism nu există; că nu poate fi vorba de chemarea armatelor străine, ceea ce ar fi o trădare”.

La 27 decembrie este convocată ședința Sfatului Țării, unde începe discuția publică asupra introducerii armatei pentru restabilirea ordinei. După ce amintește că această chestiune s-a discutat în ședință secretă și impută socialiștilor că au distorsionat public deciziile, P. Erhan a descris din nou anarhia, pe baza telegramelor și cererilor de ajutor venite din toate părțile Basarabiei. Conchide că „dacă partidele socialiste nu înțeleg gravitatea situației, să-și ia răspunderea situației. Dacă ne autorizați, vom cere garanții aliaților și Ucrainei, de nu ne autorizați, noi plecăm”. În luarea sa de cuvânt, V. Cristi descrie din nou situația gravă și declară că „dacă noi nu vom hotărî nimic, vor hotărî alții peste capetele noastre; trebuie să introducem orice armată”. Ședința a continuat și a doua zi, Ion Inculeț declarând: „Consiliul Directorilor neputând învinge anarhia, cartierul general rusesc de la Iași și-a luat sarcina apărării republicii. Avem garanții scrise de la aliați că armatele vor fi la ordinul nostru și vor pleca după prima noastră somație”. Blocul Moldovenesc, care realiza că disoluția rusească, anarhia și bolșevismul, stabilite în Basarabia, vor distruge țara și mișcarea națională, era hotărât pentru aducerea trupelor române, propunând o moțiune de încredere în guvern. Exprimând deplina încredere în Directorate, rezoluția Blocului stipula foarte clar că „doar în cazul în care nu se putea împlini concentrarea armatei moldovenești să se adreseze cartierului general, iar oștirile trimise nu se vor amesteca în treburile interne ale republicii, vor recunoaște independența și se vor retrage după prima cerere a Consiliului Directorilor”.

La rândul lor, partidele socialiste ruse au înaintat o moțiune de protest față de acerea oricărei armate, dar în special contra celei românești. După cum se arăta în moțiune „intrarea armatelor românești pe teritoriul Basarabiei poate fi pasul cel întâiu pentru ocuparea ei și pentru smulgerea ei de fapt din sânul republicii ruse; aceasta înseamnă război civil; pericol pentru toate drepturile și libertățile obținute prin revoluție”. Socialiștii cereau Sfatului Țării să protesteze „în mod categoric” contra intrării oștirilor române și să ceară Consiliului Directorilor să se adreseze după ajutor republicii ucrainene. La motivarea rezoluțiilor propuse, deputatul Grinfeld, din partea socialiștilor menșevici, a mai adăugat emoționat: „Fie ziua de astăzi groaznică – numai Rusia să vie. Să vie orice armată, nu însă cea română”.

Răspunzând acestor interpelări, P. Erhan a declarat: „Am cerut armată ucraineană. Ni s-a promis – nu ni s-a dat. Acum cartierul rusesc de la Iași ne promite forțe. Nu închideți ochii asupra realităților. La Chișinău este ștab bolșevic, care vrea să ia puterea pe front. Reprezentanții aliaților ne-au promis, că vor face totul ca să nu vie armate românești”. Se pune la vot rezoluția de protest socialistă, care este respinsă cu 39 voturi contra 9. Se adoptă cu 40 de voturi „pentru” și 7 „contra” rezoluția de încredere în Consiliu care prevedea „apărarea republicii de către cartierul rusesc de la Iași”.

În realitate, toate discuțiile erau inutile și toată lumea era conștientă de fatalitatea intrării armatei române, indiferent de hotărârile sau atitudinea unora sau altora. Dar în mijlocul anarhiei, a banditismelor și pregătirilor militare ale bolșevicilor, doar foarte puțini au avut curajul să recunoască acest lucru, iar meritul incontestabil din acest punct de vedere aparținea Blocului Moldovenesc din Sfatul Țării. Anume această grupare de la începuturi a exercitat presiuni asupra guvernului, apoi după discuțiile din Sfatul Țării, prin votul său, a hotărât chemarea armatei române. La votul Blocului Moldovenesc s-au alăturat voturile moldovenilor din grupul țărănesc și voturile reprezentanților minorităților naționale.

Văzându-se învinși în Sfatul Țării, adversarii introducerii armatelor pentru restabilirea ordinei în Basarabiei, socialiștii doctrinari, dar mai cu seamă bolșevicii, după 28 decembrie 1917 se erijează împotriva instituției Sfatului Țării. La 3 ianuarie 1918 aceștia anunță că se retrag din Sfatul Țării pentru că: „stau pe punctul de unire cu revoluția rusă; moldovenii au prea multe locuri în Sfatul Țării; în Sfatul Țării sunt prea multe elemente burgheze; nu s-a dat pământ țăranilor, din această cauză a venit anarhia, ca pretext pentru introducerea armatei țariste române”.

Scopul acestor manevre era discreditarea și disoluția majorității moldovenești din Sfatul Țării, care hotărâse chemarea armatei române, dar în același timp, această decizie contura profilarea unui pol alternativ de putere în Basarabia și pregătea terenului pentru răsturnarea situației politice la Chișinău. Dar precipitarea evenimentelor a oprit escaladarea acestor pregătiri.

În guvernul de la Iași s-au purtat discuții în vederea trimiterii unor trupe în Basarabia. Decizia în vederea intervenției s-a luat în noaptea de 4/17 ianuarie 1918. Motivațiile celor care au ordonat trupelor trecerea Prutului au fost cel mai adesea acoperite de discursuri sentimentale sau direct de propagandă.

Chestiunile principale mi se par a fi următoarele: Au fost trupele române trimise acolo, invocându-se chemarea lor de către Sfatul Țării de la Chișinău, numai pentru a se asigura liniștea și ordinea? Sau această solicitare a fost doar o ocazie, doar un pretext pentru guvernul român de prelua controlul asupra teritoriului dintre Prut și Nistru și a pregăti încorporarea sa în Regatul României?

După intrarea trupelor române în Basarabia, generalul Constantin Prezan, șef al Marelui Cartier General Român, avea să emită o proclamație către „cetățenii Republicii Moldovenești”.

Chiar la început era invocată o solicitare a Comandamentului militar rus în vederea intervenției. Numai că se trecea ușor peste faptul că generalul Șcerbacev nu mai avea nicio autoritate asupra trupelor ruse de pe frontul românesc, aflate în acel moment fie în drum spre casă, fie în lupte cu trupele române în diferite locuri din Moldova. Scopul declarat al trupelor române consta în asigurarea ordinii publice, a vieții și bunurilor locuitorilor, precum și aprovizionarea armatelor române și ruse aflate pe front. Se preciza că trupele române nu veneau cu gând de cucerire sau de anulare a libertăților și drepturilor câștigate prin revoluție. Militarii români aveau să părăsească Basarabia după restabilirea ordinii și liniștii în regiune.

O altă proclamație avea să fie emisă de generalul Ernest Broșteanu, comandantul Diviziei 11 infanterie. Acesta insista pe prezența trupelor sale în Basarabia cu scopul de a păzi depozitele românești, care altfel erau în pericol de a fi prădate.

Ambele proclamații – și cea a lui Prezan, și cea a lui Broșteanu – au fost publicate în presă și au fost difuzate în Basarabia la 12 ianuarie 1918, utilizându-se în acest scop și aviația. Și reprezentanții Antantei – mai precis ai Franței – în România și Republica Democratică Moldovenească au dat asigurări oficialilor de la Chișinău, că prezența trupelor române era o măsură strict militară, pentru asigurarea frontului româno-rus și că nu avea să aibă vreo influență asupra situației politice din țară.

I.G. Duca, ministru în guvernul Brătianu, a lăsat o lucrare memorialistică – Amintiri politice – care nu poate fi ocolită pentru a înțelege ce s-a întâmplat în politica românească în timpul Primului Război Mondial. Aflat în cercul intim al puterii, Duca a relatat numeroase fapte, a descris atmosfera epocii, ceea ce ne ajută să înțelegem universul ideatic, dilemele și planurile clasei politice românești în contextul care ne interesează aici.

Mai mult decât atât, politicianul liberal nu se sfia să noteze și o chestiune peste care și istoricii, și cititorii obișnuiți par să treacă repede, și anume, care a fost scopul politic al intervenției românești la răsărit de Prut.

„[N]e-am hotărât să trimitem trupele noastre spre a ocupa Basarabia și, înlăturând orice primejdie bolșevică între Prut și Nistru, să permitem celor de la Chișinău să îndeplinească și ultima formalitate: unirea solemnă a Basarabiei dezrobite cu Patria Mamă. Generalul Broșteanu, unul din primii decorați cu «Mihai Viteazul» și care ne era cunoscut ca un om de tact, a fost pus în fruntea trupelor însărcinate să intre în Chișinău. Bineînțeles, ca să salvăm aparențele, am însărcinat pe Generalul Prezan să dea un manifest [proclamația amintită mai sus; nota D.D.], prin care să arate Basarabenilor că nu venim nici în cucerire, nici pentru a răpi populației pământul și roadele revoluției, ci pentru a restabili ordinea și a o pune la adăpostul jafurilor de care sufereau cu toții. Manifestul insista dimpotrivă asupra caracterului trecător al intervenției noastre militare și asupra faptului că treceam Prutul în urma rugăminții formale a comandamentului rusesc”, scria I.G. Duca. Erau amintite și asigurările date de Aliați „formal” populației din Basarabiei. Memorialistul considera că acestea erau necesare „precauțiuni stilistice”, având în vedere propaganda bolșevică, care insista pe intențiile anexioniste ale „oligarhiei române”.

Dincolo de necesitățile militare ale asigurării propriului spate, aflat în pragul anarhiei și bolșevizării, din cele prezentate mai sus reiese că guvernul de la Iași își făcuse niște calcule în vederea alipirii Basarabiei de către România. Punerea în aplicare a acestui plan depindea de reacția basarabenilor și rușilor în special. Puterile Centrale – care aveau un armistițiu cu România de la sfârșitul lunii noiembrie/începutul lunii decembrie 1918 – nu au descurajat intervenția trupelor române în Basarabia. Dimpotrivă, Centralii vedeau această regiune, încă rusă din punct de vedere juridic, ca pe o compensație pentru România la pierderea Dobrogei, pe care ar fi urmat să o preia Bulgaria. Și unii oameni politici români gândeau în termeni asemănători, chiar dacă nu puteau să o spună public, inclusiv pentru a justifica pierderile înregistrate de România într-un război care în acel moment părea să se sfârșească prost pentru ea.

Marele Cartier General Român a dat ordinul de trecere a trupelor sale în Basarabia la 7/20 ianuarie 1918. În noaptea de 10/23 ianuarie 1918, Divizia 11 infanterie a trecut Prutul pe la Ungheni, îndreptându-se prin Călărași spre Chișinău-Tighina/Bender. Unele unități s-au deplasat pe jos, altele cu trenul, pornind din gara Socola, lângă Iași. Divizia 1 Cavalerie trecuse Prutul la 8/21 ianuarie 1918, pe la Țuțora, și se îndreptase spre nordul Basarabiei, pe direcția Bălți-Soroca. Divizia 2 Cavalerie a trecut în Basarabia pe la Leova, în direcția Tighina/Bender. La 11/23 ianuarie 1918, Divizia 13 infanterie avea să traverseze râul mai la sud, spre Cahul, înaintând de-a lungul Dunării/brațul Chilia, ținta fiind Cetatea Albă. Inițial subordonate direct Marelui Cartier General, aceste divizii aveau să fie la scurtă vreme grupate în Corpul VI Armată. Efectivele lor se ridicau la circa 2/3 din cele standard.