1918-2018: o istorie necunoscută a CENTENARULUI

Relațiile României cu Rusia sovietică aveau să cunoască o tensionare suplimentară în ianuarie 1918. În timp ce în diferite locuri din Moldova se desfășurau lupte între trupele române și cele ruse bolșevizate, la răsărit de Prut se petreceau evenimente care îi interesau pe basarabeni, în primul rând, dar și pe români și ruși.

La 21 noiembrie 1917, în Basarabia s-a constituit, în urma unor alegeri indirecte, o structură de tip parlamentar, Sfatul Țării. Criteriul etnic a fost predominant în desemnarea componenței Sfatului. Potrivit recensământului rus din 1897, etnicii moldo-români constituiau doar 47,6% din populația regiunii, însă în toamna anului 1917 unii dintre intelectualii locali considerau că datele nu corespundea realității. Moldovenii și-au rezervat 70% din numărul total de locuri în Sfatul Țării. Celelalte locuri se împărțeau între ucraineni, evrei, ruși, găgăuzi, bulgari, armeni, greci, polonezi și reprezentanții unor grupuri socio-profesionale. Președintele Sfatului Țării a fost ales Ion Inculeț, fost profesor la Petrograd, revenit în Basarabia în primăvara anului 1917 ca emisar al guvernului provizoriu rus și ca membru al Partidului Socialist Revoluționar. Vicepreședinte a devenit Pantelimon Halippa, care în 1917 fondase Partidul Național Moldovenesc, baza viitorului Bloc Moldovenesc; era un reformist, dar era câștigat și de ideea unionistă.

Sfatul Țării a declarat Basarabia entitate autonomă în componența republicii federative rusești, sub numele de Republica Democratică Moldovenească, la 2 decembrie 1917. Sfatul Țării avea să numească, la 7/20 decembrie 1917, un Consiliu al Directorilor Generali – denumirea guvernului –, condus de Pantelimon Erhan, și el membru al Partidului Socialist Revoluționar, unul din intimii lui Inculeț, cu care de altfel se întorsese în regiune în primăvara acelui an.

Noua republică tindea să aibă o viață de stat reală. Avea un nume, care amintea de cel al vechii Moldove, nu doar de regiunea constituită de ruși după 1812, avea parlament, guvern, structură militară, simboluri, pretindea controlul asupra unui teritoriu și încerca să stabilească relații internaționale într-un context neprielnic. Însă multe dintre cele amintite arătau frumos doar pe hârtie.

Republica Democratică Moldovenească era complet expusă, prinsă între Rusia sovietică, Ucraina și România, fiecare dintre acestea urmărindu-și propriile interese în Basarabia. Situația internă nu se prezenta mai bine. Vechea administrație rusă practic se dezintegrase, o alta eficientă și general recunoscută de populație întârzia să apară, sistemul de proprietate era reconsiderat mai ales în mediul rural, pe teritoriul noii republici se aflau numeroși soldați ruși bolșevizați, unii dintre ei în retragere din Moldova de la vest de Prut, structurile bolșevice din zonă își extindeau influența, asigurarea ordinii publice era un deziderat, forțele militare moldovenești erau reduse numeric, slab încadrate, dotate și conduse, la rândul lor fiind influențate de diferitele curente politice și sociale din societatea basarabeană.

Neavând la dispoziție forțe care să-i permită asigurarea ordinii și impunerea autorității, Consiliul Directorilor Generali a cerut trupe atât generalului Șcerbacev, deja comandant doar cu numele al trupelor ruse de pe frontul românesc, cât și guvernului de la Iași. Consiliul Directorilor Generali al Republicii Moldovenești a solicitat guvernului român, printr-o telegramă expediată la 22 decembrie 1917/4 ianuarie 1918, trimiterea unui ajutor militar – explicit a unui „un regiment ardelenesc” – care să fie la dispoziția sa. Guvernul de la Iași ezita să dea un răspuns pozitiv guvernului de la Chișinău, deopotrivă pentru a nu provoca guvernul de la Petrograd, dar și guvernele de la Berlin și Viena, care ar fi putut denunța armistițiul încheiat luna precedentă.

Românii erau preocupați în primul rând de menținerea unor comunicații libere în Basarabia, având în vedere că doar pe acolo erau posibile legăturile cu lumea, dar și siguranța depozitelor propriei armate. S-a apelat în primă instanță la auxiliari. Un detașament de voluntari ardeleni (circa 1.000 de oameni) trimis de la Darnița/Kiev, care avea ca misiune declarată paza depozitelor de subzistențe ale Armatei Române, a fost dezarmat de trupele ruse bolșevice la 6/19 ianuarie 1917, în gara din Chișinău, nu înainte de a se înregistra victime în ambele tabere. Ardelenii aveau să fie eliberați după câteva zile, în contextul intrării trupelor române în Basarabia. Un alt detașament format din ucraineni, ardeleni și grăniceri români, care trecuse la est de Prut și s-a îndreptat spre Chișinău, a fost învins la Cornești, doi dintre apropiații generalului Șcerbacev, generalul Nekrasov, fost comandant al Armatei a IX-a ruse, și colonelul Socolov, fiind uciși în timpul luptelor. Membrii români ai Comisiei interaliate (de aprovizionare) au fost reținuți la Chișinău ca prizonieri de către bolșevici.

La 5/18-6/19 ianuarie 1918, forțele bolșevice au preluat controlul asupra Chișinăului. De atunci și până la 13/26 ianuarie 1918, în Chișinău s-a înregistrat o situație neobișnuită în privința puterii. Formal, legitimitatea păreau să o aibă Sfatul Țării și Consiliului Directorilor Generali, însă în realitate puterea aparținea organizațiilor militare bolșevice. Ion Inculeț și Pantelimon Erhan au rămas în oraș, încercând să asigure continuitatea instituțională. Potrivit unor informații, cei doi ar fi fost amenințați cu trimiterea în fața unui tribunal revoluționar pentru trădarea intereselor rusești revoluționare. În condiții neclare, ei au trimis la Iași, la 6 ianuarie 1918, o telegramă prin care solicitau guvernului României să nu trimită trupe în Basarabia întrucât exista pericolul unui război civil. Însă pregătirile românilor în vederea unei intervenții la est de Prut erau avansate, motivațiile lor fiind militare și politice.

Spuneam în articolul precedent, că în momentul proclamării Republicii la 2 decembrie 1917, Sfatul Țării stabilea că puterea executivă în „noul” stat va fi exercitată de Consiliul Directorilor Generali, care urma a fi responsabil direct doar în fața organului legislativ al Basarabiei.

​

În ziua de 5 decembrie, Sfatul Țării se oprește la alegerea unui „premier”, prim-director, în persoana lui Pantelimon Erhan, fost președinte al Congresului țărănesc din august și președinte al Sfatului țărănesc din Basarabia, un apropiat a lui I. Inculeț, cu care venise împreuna de la Petrograd „să adâncească revoluția rusă”. După două zile de consfătuiri și de dezbateri, la 7 decembrie este instituit primul „guvern”, iar după ce va depune jurământ, Erhan a procedat la citirea listei primului Consiliu de Directori Generali: P. Erhan,

Președintele Consiliului de Directori și Director pe Agricultură; Vladimir Cristi, Director de Interne; Ștefan Ciobanu, Director de Instrucțiune Publică; Teofil Ioncu, Director de Finanțe; Teodosie Cojocaru, Director de Război și Marină; Mihail Savenco, Director de Justiție și Culte; Veniamin Grinfeld, Director de Industrie și Comerț; Nicolae Bosie-Codreanu, Directorul Căilor Ferate; Ioan Pelivan, Director de Externe; V. Podvinschi, Director General al Controlului.

Prin urmare, având Parlament (Sfatul Țării) cu președinte și birou; instituind un organ executiv (Consliul de Directori); moștenind toate organele și instituțiile statului de la imperiu și republica rusă; posedând miliție (jandarmerie) și armată (cohortele) națională; votând legi, publicate în oficiosul „Sfatul Țării”, emițând proclamații și decrete, Republica Moldovenească avea toate semnele exterioare ale unei organizări de stat, la care toți păreau a conveni. La aceste aspecte de aparentă coeziune internă, vin oarecare aluzii la recunoașterea externă: la 23 noiembrie Secretariatul General Ucrainean invită pe reprezentanții Sfatului Țării la consfătuirea de la Kiev, cu alte republici, pentru formarea unui guvern federativ; la 28 noiembrie Sfatul Țării era salutat de reprezentanții armatei polone; la 29 noiembrie în ședința Sfatului Țării se citește telegrama, prin care se anunța numirea unui reprezentant al comisarilor poporului din Petrograd pe lângă republica moldovenească; la 2 decembrie se citește salutul primăriei din Kiev față de proclamarea noii republici; la 7 decembrie, în ziua instituirii noului guvern, o comisie interaliată compusă din colonelul Henri, reprezentantul Franței, colonelul Ghenădescu și Lucasievici, reprezentanții României, precum și un reprezentant al Statelor Unite, salută Sfatul Țării în plină ședință; reprezentanții guverului V. Cristi și I. Pelivan intră în tratative cu Cartierul general rus (generalul Șcerbacev) și cu guvernul român.

Dar situația reală a noii republici nu corespundea aparențelor. În ședințele Sfatului Țării zilnic erau semnalate dezordini și prădăciuni, ce se produceau în diferite părți ale Basarabiei, provocate de dezertori și de mișcările agrare. Se constata tot mai des creșterea lor și neputința din ce în ce mai mare atât a vechilor autorități, cât și a celor nou instituite. Una din motivele pentru care Sfatul Țării și Republica Moldovenească au fost admise și quasi-recunoscute a fost tocmai speranța ca pe această cale se va aduce mai rapid liniștea și securitatea. În cea de-a doua ședință a Sfatului Țării comisarii Cristi, Cotoros și Rudiev descriau dezordinile și banditismele din ținuturile Soroca, Bălți, Chișinău și Orhei. Ion Inculeț atrăgea atenția în mod special la starea anarhică din ținutul Hotin și din nordul Basarabiei, unde situația era cu atât mai gravă cu cât era mai aproape de front. În aceste circumstanțe s-a luat decizia de a trimite la nordul republicii zece cohorte moldovenești (circa o mie militari). La 29 noiembrie vin mai multe telegrame care anunță că în ținutul Cahul și mai ales în oraș ard depozitele și magaziile de cereale, erau prădate conacurile moșiilor. Pe 30 noiembrie se citesc telegramele din Bălți și Edineț, unde încep și pogromurile antisemite. La 5 decembrie se prezintă Ackerman, membru în comisia de aprovizionare din Cahul, cerând ajutor contra bandelor din oraș și din județ. Acesta povestește că a fost la Iași, la Cartierul rus, unde s-a întâlnit cu generalul Șcerbacev și a cerut armată pentru paza depozitelor de la Leova. În urma acestor intervenții au venit trupele române, dar ele au fost atacate de bande înarmate, un ofițer român fiind împușcat pe la spate.

La 13 decembrie, abia la cinci zile de la constituire, guvernul republicii se prezintă înaintea Sfatului Țării, cerându-i vot de încredere, dar și forțe militare, pază personală și mijloace pentru „a putea stârpi anarhia, care s-a întins peste tot, chiar în capitală, ziua în amiaza mare, se trag focuri de armă în toate părțile, se pradă depozitele și particularii, se pradă depozitul de spirt al statului”, declara primul director. Expunerea lui Erhan trădează mai multe disfuncționalități ale noii puteri de la Chișinău. Directoratele erau total neorganizate, oficiile lucrau din proprie inițiativă, atât și cum doreau, mijloace de constrângere nu erau, căci armata, care mai toată era în Chișinău, începea să scape de sub controlul Directorului de Război și să fie influențată de bolșevici. „În calitatea mea de Președinte al Consiliului Directorilor Generali, declara Erhan, eu sunt dator să am în mâna mea conducerea întregului aparat, dar de fapt eu sunt dator să alerg mereu la alte persoane responsabile. Nu trebuie să se uite apoi că eu n-am un automobil și n-am pază împrejurul meu, în sfârșit, m-am transformat într-un curier, într-un portar. Dacă nu sunt puteri și putințe de a organiza totul atunci să plecăm”.

Aluzii de deturnare a puterii se făceau și la Ion Inculeț, președintele Sfatului Țării, care acorda credite, făcea numiri și lua orice măsuri care de drept se cuveneau Consiliului de Directori Generali. În sânul acestui organ n-a existat de la început coeziune, mai ales în chestiunea intervenției străine, care era prea complicată să fie discutată, primită și sancționată. Un singur membru al Consiliului era deschis pentru chemarea directă a armatei române (I. Pelivan), ceilalți neputând prevedea responsabilitatea, căutau soluții de compromis sau priveau această problemă în afara competenței sale. În această situație de neputință, unii dintre directori nici nu mai veneau la întrunirile consiliului, iar pe alții Primul Director îi considera demisionați.

Criza primului „guvern” a durat până la 17 ianuarie 1918, deoarece Comisia Arbitrară a Sfatului Țării nu putea să cadă de acord asupra candidaturii noului prim-director. În ședința din 16 ianuarie Daniel Ciugureanu a acumulat șapte voturi, iar Pantelimon Erhan doar patru, cu două abțineri, dar altă candidatură a venit din afara Sfatului Țării, de la un grup al Congresului Militar, care se unise în garnizoană și îl cereau prim-director pe Gherman Pântea.

În asemenea circumstanțe, votul majorității parlamentare din Sfatul Țării s-a oprit asupra lui Daniel Ciugureanu, care în expunerea sa se pronunță pentru politica socialist-revoluționară, pentru o autonomie federativă cât mai largă, pentru drepturi egale tuturor naționalităților și reorganizarea armatei, singura capabilă să pună capăt anarhiei. În ședința din 17 ianuarie 1918 este instituit noul guvern al Republicii, care avea următoarea componență: M. Savenco, Directorul de Justiție; P. Erhan, Directorul de Instrucțiune; V. Cristi, Directorul de Interne; Colonelul Constantin Brăescu, Directorul de Război, T. Ioncu, Directorul de Finanțe; Ioan Pelivan, Directorul de Externe, Nicolae Bosie-Codreanu, Directorul Căilor Ferate, Antoh Crihan, Directorul de Agricultură.

Relatările colonelului Monkevitz, trimis de generalul Șcerbacev pentru inspectarea situației de la Chișinău, sunt probabil cele mai relevante mărturii ale situației complicate în care se găsea Basarabia. Acesta povestea la întoarcere că „alături de consiliul directorilor se găseau nouă comitete diferite, care nu-l recunoșteau pe cel dintâi, dar în schimb simpatizau cu bolșevicii. Acesta nu avea la îndemână decât câteva trupe moldovenești de formare proaspătă și de coheziune slabă, cuprinzând un batalion de infanterie și câteva escadroane de cavalerie. Aceștia se dedau, uneori chiar sub comanda unor ofițeri, la abuzurile cele mai desfrânate. Nu e de mirare că nimeni la Chișinău nu iese din casă după ora 11 seara. Fiecare seară se produceau tâlhării, spargeri și atacuri armate. Impresia generală era că un haos complet stăpânea întrega Basarbie și că guvernul republicii moldovenești nu va fi în stare cât de puțin să reziste bolșevicilor”.