1918-2018: o istorie necunoscută a CENTENARULUI

Am auzit zilele acestea, că din zelul său de a servi interesele Moscovei și ale Partidului socialiștilor, Igor Dodon are de gând să ceară Parlamentului R. Moldova să introducă 2 decembrie (dată la care, acum 100 de ani, și-a proclamat autonomia Republica Democratică Moldovenească) pe lista sărbătorilor oficiale ale R. Moldova. Declaraţia a fost făcută la adunarea festivă dedicată împlinirii a 100 de ani de la proclamarea acestei republici. Preşedintele Socialiștilor a ţinut să menţioneze că sărbătorirea unui centenar de „mare simbolism” aminteşte că moldovenii au avut întotdeauna dorinţa de a-şi „redobândi independenţa, de a-şi apăra statalitatea şi a-şi stăpâni propriul său teritoriu”. Potrivit lui, după 2 decembrie 1917, Republica Democratică Moldovenească, a pledat în politica externă pentru recunoaştere internaţională. „Statul suveran actual Republica Moldova îşi are legitimitatea în epoca contemporană datorită faptului împlinit – proclamării la 2 decembrie 1917 a Republicii Democratice Moldoveneşti. Ţara proclamată de străbunii noştri nu le-a convenit unor puteri din vecinătate sau de pe continent, din această cauză, toate încercările de a dobândi largă recunoaştere internaţională s-a soldat cu eşec”, a spus preşedintele.

Preocupările președintelui Igor Dodon pentru limba și istoria „moldovenească” se înscriu în continuarea strategiilor țariste, sovietice și actualmente ruse spre a se crea și menține un clivaj lingvistic, etnic și social artificial dintre românii din România și cei din actuala R. Moldova. Până la Dodon acest lucru l-a făcut un Gh. Madan în Basarabia țaristă, un I. Bodiul în perioada sovietică, dar și diferiți lideri moldoveni de după independență, de la M. Snegur, care inițial a recunoscut istoria și limba românilor, iar apoi a negat-o, spre P. Lucinschi și V. Voronin, care a fost cel mai aprig contestatar al unității limbii și istoriei românilor pe ambele maluri ale Prutului. Deosebirea este că dacă cei din perioada țaristă și sovietică îndeplineau instrucțiunile stricte ale Moscovei, cei de după independență au mai văzut în pedalarea diferenței lingvistice și istorice un instrument pentru justificarea statalității moldovenești și pentru menținerea la putere.

Dar deoarece ne aflăm în domeniul istoriei și nu al interpretării sale politice, vă propun o perspectivă asupra acestui eveniment chiar prin ochii celor care la 2 decembrie 1917 au proclamat Republica Democratică Moldovenească. Asta pentru a vedea pe unde se află cunoștințele istorice ale președintelui-economist.

Din cauza incertitudinilor politice și militare care existau în Petrograd, către toamna anului 1917, dar mai ales după lovitura bolșevică, regiunile periferice ale Imperiului au început rând pe rând să se organizeze și să pretindă anumite forme de autonomie și chiar de statalitate. În Basarabia, problema acestei organizări politice a venit mai târziu, către sfârșitul lunii noiembrie. Deși constituit la 21 noiembrie 1917, Sfatul Țării abia în ședința din 29 noiembrie abordează ideea unei „Declarații”, care să concretizeze viitoarea formă politică a Basarabiei, documentul urmând a fi discutat în fracțiuni și în Blocul Moldovenesc. Anume Blocul Moldovenesc, o formațiune de sorginte panromânească, care izvora din Partidul Național Moldovenesc, a venit cu inițiativa proclamării republicii în Basarabia. Deputatul I. Buzdugan, care reprezenta această formațiune în Sfatul Țării, a propus ca această declarație trebuia făcută sub forma unui manifest către popor, care să reiasă din „însuși ființa Sfatului Țării”, sugerând prelungirea ședinței „toată noaptea, pentru că era o chestiune atât de importantă”. S-a decis cu majoritate ca adoptarea acestei declarații să fie amânată pentru ședința din 1 decembrie 1917.

Curiozitățile Centenarului (8): Metamorfozele lui Pantelimon Sinadino (1875-1940?)

Pantelimon Sinadino s-a născut într-o familie de negustori greci. Bunicul său, Pantelimon I. Sinadino, a fost primar al Chișinăului în perioadele 1837-39 și 1840-42, iar tatăl, Victor Sinadino, cetățean de onoare al Chișinăului, a ctitorit câteva edificii importante în oraș, printre care biserica Sfântul Pantelimon (1891, împreună cu fratele său Ioan) și Banca orășenească (în prezent, Sala cu orgă).

La 25 aprilie 1903 P. Sinadino devine primarul Chișinăului în locul lui Carol Schmidt, care demisionase în semn de protest față de Pogromul de la Chișinău. A ocupat funcția de primar până la 20 ianuarie 1904. Revine în postul de primar al Chișinaului pe 11 noiembrie 1905, fiind desemnat să dețină acest post pe un termen de patru ani. La 6 februarie 1907 este ales membru al Dumei a II-a de Stat a Rusiei țariste, iar la 14 octombrie același an este ales membru pentru Duma de Stat de legislatura a III-a. Per total, Sinadino a activat în Duma rusă din 1907 până în 1917. La 22 octombrie 1909 este ales a treia oara primar, dar la 15 februarie 1910 își dă demisia.

In 1917 devine membru în Sfatul Țării din partea minorității grecești. În Comisia însărcinată cu organizarea acestui organ, Sinadino adoptă o poziție antiromânească, declarând că hotărârile Congresului Militarilor sunt „vătămătoare nu numai pentru Basarabia, dar și pentru Rusia”, întrucât era personal contra coaliției cu „burghezia română”. Curând și-a schimbat părerea și la începutul anului 1918, în fruntea unei delegații de latifundiari basarabeni, Sinadino se întâlnește la Iași cu regele Ferdinand. În cadrul acestei întâlniri, latidifundiarii, aflați sub pericolul de a-și vedea averile confiscate de bolșevici, se declară susținători ai unirii Basarabiei cu România, cu condiția să le fie garantate proprietățile de Guvernul Român.

În anii 1924-40 Sinadino ocupă funcții importante în Banca Populară din Basarabia. În 1933, la invitația lui Ion Duca, devine membru al Partidului Național Liberal și este ales în Parlamentul României. A fost arestat la 9 iulie 1940 de NKVD și despre soarta lui de atunci nu se știe nimic.

Preistoria proclamării Republicii Moldovenești ne arată că aceasta a devenit realitate anume ca rezultat al preocuparilor intelectuale printre liderii unioniști din Basarabia. Ziarul „Cuvânt Moldovenesc”, porta-voce a Partidului Național Moldovenesc, va ridica această problemă încă înaintea deschiderii Sfatului Țării, iar ziarul „Ardealul”, al refugiaților transilvăneni, înainta în numărul său din 19 noiembrie propunerea ca „Basarabia să se declare cu totul neatârnată, ca și Ucraina”.

Ședința din 1 decembrie 1917 a Sfatului Țării a fost dedicată în întregime discuțiilor asupra textului, citit în limba rusă de deputatul T. Ioncu, discuțiile asupra amendamentelor urmând a fi transferate și pentru ziua următoare. Anunțarea Republicii Democratice Moldovenești s-a făcut la 2 decembrie prin „Declarațiunea Consiliului Superior Provincial al Republicii Moldovenești, Sfatul Țării”, care prevedea că în condițiile unei „lipse a autorității de la centru, anarhiei din întreaga țară și neputință față de dușmanul extern, unica posibilitate pentru republica democratică rusească este organizarea și gruparea tuturor noroadelor, după principiul de liberă dispunere națională și teritorială”. Pornind de la acest principiu, cu „scopul de a introduce ordinea de stat și în numele drepturilor câștigate prin revoluție, Basarabia potrivit dreptului său istoric, se declară de astăzi inainte Republica Moldovenească Democratică, făcând parte, ca un membru cu drept egal din Republica rusească unită, democratică și federativă”.

Declarația stabilea că până la convocarea Constituantei Republicii Moldovenești, alese în baza votului universal, direct, egal și secret, cea mai înaltă instituție a republicii era Sfatul Țării, alcătuit din reprezentanții tuturor organizațiilor democratice și revoluționare ale naționalităților și din organele administrațiilor locale autonome. Puterea executivă în noua republică o avea Consiliul Directorilor Generali, responsabili numai în fața Sfatului Țării. Declarația conținea un șir de acțiuni imediate și de viitor ce trebuiau luate, printre care: trecerea pământului în mâinile poporului; organizarea alegerilor; libertatea cuvântului, presei, credinței; desființarea pedepsei cu moartea; egalitatea deplină a naționalităților; organizarea școlii după principii naționale; organizarea imediată a unităților militare, etc.

Declarația era văzută diferit de membrii Sfatului Țării. Minoritățile naționale credeau în temeinicia sa, prin urmare erau solidari în jurul ideii de autonomie a noului stat moldovenesc în cadrul Rusiei. Pe de altă parte, majoritatea românească a Basarabiei era dezbinată în privința viitorului acestui stat. Pentru unii deputați din Blocul Moldovenesc era evidentă posibilitatea unirii imediate cu România; pentru alții, care erau majoritatea, momentul încă nu era favorabil, deoarece alături era o armată rusească numeroasă, care ar fi putut imediat să se întoarcă împotriva noului stat; pe de altă parte, rechizițiile militare ale armatei române în Basarabia făceau populația irascibilă față de această idee; pentru cel de-al treilea grup de deputați, chiar dacă ideea unirii era simpatică, ei se vedeau înainte de toate revoluționari și aveau temeri pentru pierderea libertăților câștigate. Pentru aceștia din urmă, România era văzută ca o oligarhie reacționară care „de multe ori făgăduiește, dar tot așa de des nu se ține de cuvânt”. După părerea acestora, unirea se va face, însă după democratizarea țării. Oricum, spiritul unității românești prevala în viziunile majorității deputaților din cadrul Sfatului Țării, drept dovadă fiind faptul că în scurta sa perioadă de existență autonomă, apoi independentă, între 2 decembrie 1917 și 27 martie 1918, imnul național al Republicii Democratice Moldovenești a fost „Deșteaptă-te, române”, iar drept drapel a fost ales tricolorul românesc cu cap de bour (tricolor pe care l-a ales ca drapel și Sfatul Țării).

Prin urmare, președintele Igor Dodon ar avea de acceptat mai multe chestiuni legate de Republica Democrată Moldovenească, care desigur îi dinamitează intențiile inițiale. Să accepte că proclamarea sa a fost o inițiativă și o reușită a Partidului și Blocului Moldovenesc, formațiuni de sorginte panromânești, pentru care acest pas era văzut ca unul spre unire cu România. Să accepte că dacă Sfatul Țării a avut legitimitate atunci când a proclamat autonomia republicii, atunci acesta are aceeași legitimitate când a chemat în ajutor armatele române, a proclamat indepenendența și cel mai important, a votat unirea cu România la 27 martie 1918.

Istoria nu este atât de simplu de instrumentalizat, cum crede Igor Dodon, pentru că în cazul Basarabiei de la 1917-1918 lucrurile au stat altfel decât ar dori să le prezinte președintele-economist. Proclamarea datei de 2 decembrie drept zi națională a Republicii Moldova, corespunde doar parțial și efemer dezideratelor de justificare a statalității moldovenești în „varianta lui Dodon”, pentru că aceasta mai mult se încadrează în discursul politic al partidelor și organizațiilor unioniste. Dar această simbioză unificatoare și de consens Igor Dodon cu siguranță nu și-o dorește.

Dezarmarea trupelor ruse la Socola, Moinești și în alte locuri, la sfârșitul lunii decembrie 1917, a fost realizată de români fie fără victime, fie cu foarte puține. Însă la scurt timp după aceea și în alte locuri, situația avea să se schimbe. Trupele române primiseră ordine clare să nu lase trupele ruse să plece spre Basarabia decât cu aprobarea comandantului de front. Cele care nu aveau asemenea aprobări urmau să fie întoarse pe front sau dezarmate. Unele unități ruse și-au predat de bunăvoie armele și au fost trecute la est de Prut. În schimb altele s-au opus și au fost dezarmate cu forța.

Încet, dar sigur trupele române preluau controlul asupra spațiului dintre front și Prut. Unitățile române făceau din ce în ce mai mult acțiuni de poliție, punând în aplicare dispozițiile propriului guvern, în vederea protejării propriului spate, a vieții și bunurilor populației românești. Și autoritățile, și populația se temeau că retragerea necontrolată a rușilor s-ar fi putut solda cu devastarea generală a Moldovei, și așa secătuită de război, rechiziții și molime.

Autoritățile militare ruse bolșevizate de pe frontul românesc transmiseseră la sfârșitul lunii decembrie 1917 un ordin către unitățile ruse în vederea plecării generale și organizate spre Rusia. Mai mult, în cazul în care s-ar fi încercat oprirea lor, trupele erau îndemnate să folosească forța împotriva românilor. Aceasta era o dispoziție perfect opusă celei pe care o primiseră trupele române, și anume de a nu permite plecarea rușilor decât cu aprobare și conform unor ordine clare, pe trasee prestabilite. Nu este mai puțin adevărat că pe când românii îl recunoșteau drept comandant al forțelor ruse de pe frontul românesc pe generalul Șcerbacev, trupele ruse bolșevizate nu mai acceptau autoritatea acestuia. În aceste condiții, nu este de mirare că între cele două părți avea să se ajungă la confruntări deschise, la lupte purtate cu efective importante.

La Mihăileni, pe granița de nord a României, s-au purtat lupte între români și ruși la 2/15 ianuarie 1918. Au fost implicate corpurile 18 și 40 ruse, din Armata a VIII-a, care opera în Bucovina și nordul Moldovei; în mod special era vorba de Divizia 23 și părți din Divizia 26. În privința românilor, aceștia aveau în zonă Divizia 9 infanterie, cu regimentele 34 și 35 infanterie și 9 vânători. Trebuie precizat că toate unitățile amintite aici și mai jos – ruse sau române – nu mai aveau efectivele standard de încadrare, acestea fiind mult diminuate ca urmare a pierderilor înregistrate în timpul luptelor anterioare, dislocărilor, dezertărilor ș.a.m.d. Rușii voiau să plece din zona târgului Siret, în estul Bucovinei, teritoriu austriac, și să ajungă în Basarabia, regiune rusă în acel moment. Dar asta presupunea trecerea prin județul Dorohoi, așadar prin teritoriul românesc. Lupta s-a dat mai ales în zona târgului Mihăileni, județul Dorohoi. S-au înregistrat morți și răniți de o parte și de alta. În cele din urmă rușii au acceptat să predea armele, la această operațiune participând și trupele ucrainene. Însă o parte a trupelor ruse a preferat să se predea austro-ungarilor, trecând în liniile acestora.

În sudul Moldovei, între Tecuci și Galați, frontul era ținut mai ales de trupele ruse, mai precis de diviziile 9 și 10 siberiene, 12, 13, 30, 34 și 40. La sfârșitul lunii decembrie 1917-începutul lunii ianuarie 1918 acestea voiau să plece dincolo de Prut, dar fără aprobarea prealabilă. Confruntările aveau să fie deosebit de violente îndeosebi în zona Galați. Orașul era o bază importantă pentru trupele române și ruse din zonă, dar și punct obligatoriu de trecere spre sudul Basarabiei. În vreme ce diviziile 12 și 40 au fost întoarse fără vărsare de sânge pe linia frontului, diviziile 9 și 10 siberiene au ales calea atacării directe a trupelor române din zonă. Între 7/20-9/22 ianuarie 1918 au avut loc mai multe atacuri și contraatacuri ruse, respectiv române. Deși erau în vădită inferioritate numerică și în pericol de a fi încercuiți dinspre vest, de către trupele siberiene, și dinspre est, de către trupele rusești care treceau Prutul, românii au utilizat cu succes propriile trupe de infanterie – unități din diviziile 4 și 13 infanterie –, artileria marină, monitoarele de pe Dunăre și aviația. S-au înregistrat numeroși morți, răniți și prizonieri de ambele părți. În cele din urmă, cea mai mare parte a diviziei 9 siberiene a refuzat să se predea românilor, preferând să treacă în liniile germane cu tot cu armament. În schimb, Divizia 10 siberiană și o parte a Diviziei 9 siberiene s-au predat românilor, au fost dezarmate, după care li s-a permis trecerea în Basarabia, în vederea repatrierii.

O altă luptă între români și ruși s-a dat în zona Pașcani, la 12/25 ianuarie 1918. De această dată s-au confruntat trupe din diviziile 26 și 84 ruse cu Regimentul 16 Suceava din Divizia 7 infanterie română. În urma acestor lupte, trupele ruse s-au lăsat dezarmate. Lângă Fălticeni a avut loc o altă luptă la 14/27 ianuarie 1918. De partea rusă au participat trupe de Corpul 2 rus, iar de partea română unități din regimentele 1 și 2 grăniceri. După pierderi grele, rușii au fost dezarmați și trimiși în Basarabia.

Luptele care au avut loc în Moldova între români și ruși, în ianuarie 1918, sunt o dovadă că o armată numeroasă, dar cuprinsă de anarhie, nu poate înfrânge un adversar cu efective mai mici, dar mai coerent, mai bine condus și mai hotărât. Soldații ruși nu erau neapărat mai slabi din punct de vedere militar decât soldații români, dar în mod cert nu mai reprezentau, în general, o forță bine organizată. La începutul anului 1918 ei sufereau mai ales de pe urma lipsei de disciplină și a eliminării de către bolșevici a ofițerilor experimentați. Locul acestora din urmă fusese luat cel mai adesea de ofițeri mult mai tineri, de subofițeri sau chiar de soldați ideologizați, dar fără experiență pentru posturile pe care le asumaseră. În orice caz, până la sfârșitul lunii ianuarie 1918, cea mai mare parte a trupelor ruse părăsise Moldova. Din falnica armată rusă, care jucase un rol atât de important pe frontul românesc din iarna 1916/1917 până la începutul toamnei anului 1917, rămăsese doar amintirea.

Cum se mai întâmplase și în lunile precedente, românii au fost nevoiți să ocupe linia frontului rămasă descoperită după plecarea rușilor. Era vorba cel mai adesea de simple patrule care asigurau paza zonelor respective, nu de forțe care ar fi asigurat o rezistență de nivelul celei din iulie-august 1917 în luptele care deveniseră deja istorie. Nici românii, nici rușii nu aveau să uite de confruntările din ianuarie 1918. Ele și-au găsit un loc în dosarul adversităților dintre cele două părți nu doar în acel an, ci și în următoarele două decenii.