1918-2018: o istorie necunoscută a CENTENARULUI

Chiar dacă a devansat cronologic desfășurarea evenimentelor din România și Basarabia de la sfârșitul anului 1917 – începutul anului 1918, articolul lui Dorin Dobrincu referitor la intrarea trupelor române în Basarabia oferă avantajul unor reflecții mai profunde asupra motivațiilor care veneau dinspre Chișinău pentru această solicitare de intervenție.

Pentru un cunoscător mai puțin avizat asupra realităților din Basarabia acelor timpuri, expunerea colegului de la Iași poate crea senzația unui pragmatism exclusiv în luarea acestei decizii, prinsă pe de o parte între dorința armatei române de a stabiliza situația într-un teritoriu care-i asigura spatele frontului, iar pe de altă parte într-o ezitarea legată de eventualitatea unei reacții din partea armatei ruse aflate pe teritoriul românesc. Dar, o asemenea prezentare, dincolo de motivațiile unei republici puerile, aflată în convulsiile nașterii, de a se salva de bolșevism și anarhie, explicate parțial în articol, scapă din vedere dezideratul panromânesc al elitelor Partidului și Blocului Moldovenesc din Basarabia (dar și a celor de la Iași, cum vom vedea mai târziu), pentru care această intervenție era văzută ca un prim pas spre realizarea unirii cu România.

Până atunci însă, prin evoluția firească a lucrurilor, avem de explicat două situații foarte importante și complicate care au determinat elitele politice de la Chișinău să solicite intervenția armatelor române. Prima este starea de prăbușire în anarhie, care arată nu doar pericolul situației pentru populația provinciei la acel moment, dar și proiecția de viitor a acestei anarhii asupra Basarabiei. Cea de-a doua, care va fi prezentată în articolul următor, este legată de pericolul bolșevizării și probabilitatea ca provincia românească să revină într-o formă violentă în cadrul Rusiei, așa cum s-a întâmplat cu Ucraina, Belarus, Georgia, Armenia sau Azerbaidjan, devenite la scurt timp republici sovietice.

De cele mai multe ori, cei care se așează pe baricadele argumentelor pro și contra intervenției armatelor române în Basarabia, tind să minimalizeze sau să maximalizeze pericolul prăbușirii în anarhie și pericolul (sau binefacerea) instaurării regimului bolșevic în Basarabia, tocmai din dorința de a descuraja punctul de vedere advers. Prin urmare, pentru a evita subiectivismul relatării și a dribla acuzațiile de partizanat panromânesc, voi prezenta această perspectivă din două puncte de vedere diferite. Unul local, prin prisma presei timpului și a mărturiilor oamenilor care au avut de înfruntat această situație, celălalt din afară, din perpectiva unui militar rus, generalul N. de Monkevitz, fost șef de stat major al Armatei a IV și apoi din cartierul de la Iași a generalului D. Șcerbaciov.

Curiozitățile Centenarului: Dmitri Șerbacev (1857-1931) – un general rus care a ordonat intrarea trupelor române în Basarabia

Dmitri Grigorievici Șcerbaciov era dintr-o familie de dvoreni ruși, cu mari tradiții militare, tatăl său fiind general-maior în armata țaristă. La începutul Primulului Război Mondial, repartizat în Armata a III de pe Frontul de Sud-Vest, a dat dovadă de inițiativă și eroism, contribuind decisiv la cucerirea orașului Lvov. La 5 aprilie 1915 este numit comandantul Armatei XI din Carpați, apoi comandantul Armatei VII de pe Frontul de Sud-Vest.

După Revoluția Rusă din 1917, în aprilie este numit adjunctul regelui Ferdinand, comandantul suprem al armatelor de pe Frontul Românesc, creat în decembrie 1916. De facto era comandantul suprem al armatelor frontului, în subordinea sa aflându-se patru armate ruse și două române. S-a manifestat în cele mai importante bătălii de la Mărăști și Mărășești, unde a reușit respingerea, împreună cu trupele române, a ofensivei armatelor germane. La 26 noiembrie/9 decembrie 1917 încheie armistițiul armatelor ruso-române cu cele austro-germane la Focșani, ceea ce a permis pe de o parte evitarea prăbușirii frontului și a României, iar pe de alta să procedeze la înabușirea influenței bolșevice în armată. Împotriva sa va fi trimis un comando bolșevic condus de S.G. Roșal pentru a-l asasina, dar acesta va fi anihilat de armatele române, care vor asigura paza generalului pentru restul perioadei cît s-a aflat la Iași. Împreună cu armatele române a încercat oprirea procesului de degradare și bolșevizare a armatei ruse, iar la începutul anului 1918, în calitatea de comandant al frontului, ordona intrarea trupelor române în Basarabia.

Drept rezultat al acestei decizii, la 13 ianuarie 1918, prin decizia Consiliului de Comisari ai Poporului din Rusia Sovietică, generalul Șcerbaciov era declarat „dușman al poporului” și pus „în afara legii”. La 18 aprilie renunța la funcție și devenea unul din liderii mișcării albgardiste ruse, fiind în legături cu toți marii conducători ai armatei anti-bolșevice: Kolciak, Krasnov, Denikin și Vranghel. Monarhist convins, după înfrângerea albgardiștior, se va retrage în 1920 la Nice, Franța, unde va deceda în 1932. La ceremonia sa de înhumare va fi prezent și comandantul suprem al armatei române, generalul Constantin Prezan.

La începutul lunii decembrie 1917 între Rusia Sovietică și Puterile Centrale era încheiat la Brest-Litovsk un armistițiu, urmat de începerea negocierilor de pace la 22 decembrie, care ar fi trebuit să conducă la ieșirea Rusiei din război. În aceste condiții, după ce l-a asasinat pe N. Duhonin, ultimul comandant suprem al armatelor ruse, N. Krilenko, conducătorul bolșevic instituit în locul lui Duhonin, dă ordin întregii armate ruse să părăsească frontul și cu arme și muniții să-și facă drum de retragere prin Basarabia.

La scurt timp, încep marșurile de retragere, fără rânduială, cu dezordini în unități, care au mers până la execuții de ofițeri, furturi, violuri și asasinate. Armata română, prinsă între presiunea de a face față abandonului aliatului său și necesitatea de a rezista contra trupelor Puterilor Centrale, intervine pentru a preveni dezmățul. Așa s-a întâmplat cu Divizia 9 Siberiană și a 13 Rusă, care au fost nimicite sau dezarmate și trimise peste Nistru. Cazuri de acest gen s-au repetat la Pașcani, cu părți ale Diviziilor 26 și 84, în regiunea Fălticeni cu corpurile 18 și 40, dar și la Timișești, Botoșani, Roman, Bacău și Socola.

Dacă evitarea anarhiei s-a reușit în România prin intervenția promptă a armatei, atunci în Basarabia lucurile au degenerat fulgerător, degradarea situației de pe front fiind agravată de complicitatea populației locale la perpetuarea stării de anarhie. Președintele Inculeț relata emoționat în una din ședințele Sfatului Țării, că „pe mine m-au chemat la telefon din diferite orașe unde se petrec pogromuri. Acolo ard și nimicesc totul, taie și omoară fără deosebire”.

Prin Basarabia se zvonea că dezordinile sunt ațâțate de germani și boieri, unii pentru a-și salva conaționalii (în Basarabia locuiau peste 100 mii germani – n.a.), ceilalți pentru a grăbi intervenția armatelor străine și a-și salva averile.

Încercând să prevadă și să prevină deznodământul fatal, Pan Halippa relata în ziarul „Cuvânt Moldovenesc” din 15 decembrie, că „ostașii nemaiputând sta o clipă pe front, vor trece spre casele lor prin Basarabia” și îndemna populația „să-i întâlnească pe frații noștri cu pâine și sare și cu căldură trebuitoare”, numai că „cine are vin, ascundeți-l cât mai departe, ca să nu dea ostașii de dânsul. Să vă ferească Dumnezeu a ține lângă voi focul asta”. Ziarul relata cu lux de amănunte cum avea loc anarhizarea țării: „De obicei în sat vin câțiva ostași sau cel puțin îmbrăcați în haine soldățești și prind a îndemna pe țărani șă ia parte la stârpirea cuibului boieresc. Îndemnul prinde. Noaptea se adună de la 50 până la 100 țărani și cu trăsuri, topoare și ciomege pornesc spre conacul boieresc. Acolo prind a împușca prin ogradă, fărâma ușile dacă-s încuiate și se apucă de prădat. Pun în trăsură tot ce găsesc. Ce nu pot lua cu dânșii, ca mașinele de treierat sau vânturat, ei le strică fără păsare. Până dimineața mai cată prin beciuri, ca să mai găsească ceva ascuns și apoi se apucă de stricat curtea, iau ferestrele, ușile, sparg acoperișul, iar la urmă strică chiar gardul”.

Pantelimon Erhan, Prim Directorul noii republicii, enunța la 27 decembrie că de la Cahul și Ismail se cer ajutoare, iar dacă nu vor primi, se vor „despărți de Sfatul Țării”. Bolgradul cere armată, căci peste tot este „jaf și moarte”. Orheiul este disperat. La Costești în județul Chișinău, o parte a satului jefuiește pe cealaltă, cea din urmă, la rândul său, arestează douăzeci de inși și-i condamnă la moarte.

În lucrarea sa „Descompunerea Armatei Ruse”, publicată la Paris în anul 1919, generalul Monkevitz, captează niște momente absolut inedite despre istoriei Basarabiei, inclusiv starea de anarhie generală. „Anarhia, care se manifesta în trupele rusești de pe frontul român, ne împiedica de a ne menține mult timp. Bolșevismul se înrădăcina tot mai mult în rânduri. Ne visând decât pacea și întoarcerea acasă, soldații au renunațat la orcie ținută. Acești oameni aveau mai mult aerul de bande de tâlhari decât de cetățeni, care își apără țara. Armata nu mai exista”, constata generalul în toamna anului 1917. „Când peste toată anarhia din Basarabia a început să treacă, pe toate drumurile ei, avalanșa de soldați ruși, parte armați, parte dezarmați, toți revoltați împotriva românilor și României `imperialiste`, dar și împotriva Rusiei, haosul și anarhia din Basarabia au ajuns la culme”.

Generalul Monkevitz arăta că această stare punea în pericol atât armatele ruse și românești de pe frontul din România, cât și populația civilă, deoarece din și prin Basarabia veneau căile și liniile de aprovizionare. „Iașul avea absolută nevoie de liniște și rânduială în Basarabia, singura cale prin care respira”. În viziunea sa singurul mijloc pentru a ameliora situația era de a face să pătrundă trupele românești în Basarabia, care să „gonească pe bolșevici, să restabilească ordinea, care va asigura aprovizionarea regulată a armatei. Generalul Șcerbaciov nu avea trupe rusești la dispoziția sa”.

Nicolas de Monkevitz, aflat în proximitatea imediată a superiorului său, reda întreaga dimensiune a trăirilor sale, când „călcându-și pe inimă și deplin conștient de tot răul, ce produce această măsură din punct de vedere politic, generalul Șcerbaciov s-a văzut constrâns de a ruga guvernul român de a trimite trupele sale în Basarabia; guvernul republicii moldovenești a făcut aceiași cerere”.

Relațiile României cu Rusia sovietică aveau să cunoască o tensionare suplimentară în ianuarie 1918. În timp ce în diferite locuri din Moldova se desfășurau lupte între trupele române și cele ruse bolșevizate, la răsărit de Prut se petreceau evenimente care îi interesau pe basarabeni, în primul rând, dar și pe români și ruși.

La 21 noiembrie 1917, în Basarabia s-a constituit, în urma unor alegeri indirecte, o structură de tip parlamentar, Sfatul Țării. Criteriul etnic a fost predominant în desemnarea componenței Sfatului. Potrivit recensământului rus din 1897, etnicii moldo-români constituiau doar 47,6% din populația regiunii, însă în toamna anului 1917 unii dintre intelectualii locali considerau că datele nu corespundea realității. Moldovenii și-au rezervat 70% din numărul total de locuri în Sfatul Țării. Celelalte locuri se împărțeau între ucraineni, evrei, ruși, găgăuzi, bulgari, armeni, greci, polonezi și reprezentanții unor grupuri socio-profesionale. Președintele Sfatului Țării a fost ales Ion Inculeț, fost profesor la Petrograd, revenit în Basarabia în primăvara anului 1917 ca emisar al guvernului provizoriu rus și ca membru al Partidului Socialist Revoluționar. Vicepreședinte a devenit Pantelimon Halippa, care în 1917 fondase Partidul Național Moldovenesc, baza viitorului Bloc Moldovenesc; era un reformist, dar era câștigat și de ideea unionistă.

Sfatul Țării a declarat Basarabia entitate autonomă în componența republicii federative rusești, sub numele de Republica Democratică Moldovenească, la 2 decembrie 1917. Sfatul Țării avea să numească, la 7/20 decembrie 1917, un Consiliu al Directorilor Generali – denumirea guvernului –, condus de Pantelimon Erhan, și el membru al Partidului Socialist Revoluționar, unul din intimii lui Inculeț, cu care de altfel se întorsese în regiune în primăvara acelui an.

Noua republică tindea să aibă o viață de stat reală. Avea un nume, care amintea de cel al vechii Moldove, nu doar de regiunea constituită de ruși după 1812, avea parlament, guvern, structură militară, simboluri, pretindea controlul asupra unui teritoriu și încerca să stabilească relații internaționale într-un context neprielnic. Însă multe dintre cele amintite arătau frumos doar pe hârtie.

Republica Democratică Moldovenească era complet expusă, prinsă între Rusia sovietică, Ucraina și România, fiecare dintre acestea urmărindu-și propriile interese în Basarabia. Situația internă nu se prezenta mai bine. Vechea administrație rusă practic se dezintegrase, o alta eficientă și general recunoscută de populație întârzia să apară, sistemul de proprietate era reconsiderat mai ales în mediul rural, pe teritoriul noii republici se aflau numeroși soldați ruși bolșevizați, unii dintre ei în retragere din Moldova de la vest de Prut, structurile bolșevice din zonă își extindeau influența, asigurarea ordinii publice era un deziderat, forțele militare moldovenești erau reduse numeric, slab încadrate, dotate și conduse, la rândul lor fiind influențate de diferitele curente politice și sociale din societatea basarabeană.

Neavând la dispoziție forțe care să-i permită asigurarea ordinii și impunerea autorității, Consiliul Directorilor Generali a cerut trupe atât generalului Șcerbacev, deja comandant doar cu numele al trupelor ruse de pe frontul românesc, cât și guvernului de la Iași. Consiliul Directorilor Generali al Republicii Moldovenești a solicitat guvernului român, printr-o telegramă expediată la 22 decembrie 1917/4 ianuarie 1918, trimiterea unui ajutor militar – explicit a unui „un regiment ardelenesc” – care să fie la dispoziția sa. Guvernul de la Iași ezita să dea un răspuns pozitiv guvernului de la Chișinău, deopotrivă pentru a nu provoca guvernul de la Petrograd, dar și guvernele de la Berlin și Viena, care ar fi putut denunța armistițiul încheiat luna precedentă.

Românii erau preocupați în primul rând de menținerea unor comunicații libere în Basarabia, având în vedere că doar pe acolo erau posibile legăturile cu lumea, dar și siguranța depozitelor propriei armate. S-a apelat în primă instanță la auxiliari. Un detașament de voluntari ardeleni (circa 1.000 de oameni) trimis de la Darnița/Kiev, care avea ca misiune declarată paza depozitelor de subzistențe ale Armatei Române, a fost dezarmat de trupele ruse bolșevice la 6/19 ianuarie 1917, în gara din Chișinău, nu înainte de a se înregistra victime în ambele tabere. Ardelenii aveau să fie eliberați după câteva zile, în contextul intrării trupelor române în Basarabia. Un alt detașament format din ucraineni, ardeleni și grăniceri români, care trecuse la est de Prut și s-a îndreptat spre Chișinău, a fost învins la Cornești, doi dintre apropiații generalului Șcerbacev, generalul Nekrasov, fost comandant al Armatei a IX-a ruse, și colonelul Socolov, fiind uciși în timpul luptelor. Membrii români ai Comisiei interaliate (de aprovizionare) au fost reținuți la Chișinău ca prizonieri de către bolșevici.

La 5/18-6/19 ianuarie 1918, forțele bolșevice au preluat controlul asupra Chișinăului. De atunci și până la 13/26 ianuarie 1918, în Chișinău s-a înregistrat o situație neobișnuită în privința puterii. Formal, legitimitatea păreau să o aibă Sfatul Țării și Consiliului Directorilor Generali, însă în realitate puterea aparținea organizațiilor militare bolșevice. Ion Inculeț și Pantelimon Erhan au rămas în oraș, încercând să asigure continuitatea instituțională. Potrivit unor informații, cei doi ar fi fost amenințați cu trimiterea în fața unui tribunal revoluționar pentru trădarea intereselor rusești revoluționare. În condiții neclare, ei au trimis la Iași, la 6 ianuarie 1918, o telegramă prin care solicitau guvernului României să nu trimită trupe în Basarabia întrucât exista pericolul unui război civil. Însă pregătirile românilor în vederea unei intervenții la est de Prut erau avansate, motivațiile lor fiind militare și politice.