1918-2018: o istorie necunoscută a CENTENARULUI

Ca peste tot, și între oamenii politici de la Chișinău existau diferențe de opinie și dispute, atât în privința politicii interne, cât și în chestiunile externe. Acestea s-au văzut inclusiv în timpul evenimentelor provocate de intrarea trupelor române în Basarabia, în ianuarie 1918. În vreme ce unii, în special cei din Blocul Moldovenesc înclinau spre un stat independent și intrarea într-o relație strânsă cu România, alții, mai ales cei din Fracțiunea Țărănească, se pronunțau pentru menținerea unei legături cu Republica Federativă Rusă, din care Republica Democratică Moldovenească făcea parte.

Potrivit unor surse, Gherman Pântea, directorul general pentru război și marină în executivul de la Chișinău, s-a pronunțat pentru rezistență contra trupelor române. Mai mult chiar, Pântea ar fi semnat un ordin de trimitere a trupelor moldovenești împotriva celor române. Pantelimon Halippa, un alt fruntaș politic basarabean, avea să susțină – în Cronica vieții mele – că Pântea ar fi semnat ordinul amintit, despre care știau Ion Inculeț și Pantelimon Erhan, dar hârtia nu a ajuns la trupele moldovenești, ci era doar arătată ca „justificare” liderilor bolșevici, care preluaseră controlul asupra Chișinăului. Era vorba de un balans între loialitatea față de Rusia, fie ea și bolșevică, în fața căreia Basarabia era vulnerabilă, și interesele locale, eventual poate și de idei privind reconfigurarea geopolitică.

În Basarabia existau la începutul anului 1918, pe lângă unități ruse, trupe constituite pe criterii etnice: moldovene, ucrainene, germane, bulgare, evreiești etc. Trupele ruse erau în general bolșevizate. Ideologia bolșevică era influentă și în unele unități moldovenești. Spre exemplu, potrivit unor estimări, cca 75% dintre militarii din Regimentul I Moldovenesc (infanterie) erau câștigați de bolșevism. În contextul intrării trupelor române în Basarabia, unitățile militare moldovenești aveau toate șansele să fie antrenate de bolșevici contra militarilor români.

O delegație guvernamentală de la Chișinău s-a întâlnit cu generalul Ernest Broșteanu, în ziua de 12 ianuarie 1918, la Călărași. În timpul întâlnirii, Ion Inculeț și Pantelimon Erhan au protestat față de intrarea în Basarabia a trupelor române. Din anumite surse memorialistice reiese că poziția lui Inculeț și Erhan se explica prin amenințările primite din partea bolșevicilor. Probabil a contat atunci și înclinația socialist-revoluționară a celor doi lideri politici de la Chișinău, dar și un anume realism politic. Pentru ei viitorul era deschis. Încă nu era clar dacă aveau să aibă câștig de cauză românii sau rușii.

Oficialii moldoveni au întrebat în timpul întrevederii care erau motivele intrării trupelor române în Basarabia. Broșteanu a dat asigurări că trupele sale nu veniseră să se amestece în chestiunile politice ale țării, ci să restabilească ordinea și liniștea, să protejeze depozitele pentru armată și căile de comunicații, precum și să-i alunge pe bolșevici. În același timp, generalul i-a prevenit pe basarabeni asupra eventualității unei rezistențe armate – trimiterea era la unitățile ruse, dar putea fi interpretată ca vizându-le și pe cele moldovene – la intrarea trupelor sale în Chișinău. Broșteanu a dat un ultimatum de 24 de ore Sfatului Țării pentru a primi un răspuns în acest sens. Imediat după aceea, Inculeț a adresat un apel către populația Republicii Democratice Moldovenești, îndemnând-o la atitudine pașnică, amintind că trupele române veneau cu garanția puterilor Antantei. La 13 ianuarie 1918, o delegație basarabeană, avându-l în frunte pe Erhan, s-a întâlnit cu generalul Broșteanu la Strășeni, transmițând că Republica era de acord cu intrarea trupelor în Chișinău. Probabil dintr-o pornire cazonă sau pentru a arăta cine deținea inițiativa, comandantul Diviziei 11 infanterie și-a exprimat nemulțumirea pentru că răspunsul așteptat întârziase o oră.

Un detașament militar românesc a intrat în Chișinău în seara zilei de 13/26 ianuarie 1918. Orașul a fost ocupat fără luptă, abandonat de trupele loiale bolșevicilor, care s-au retras spre Tighina/Bender. Câțiva deputați din Sfatul Țării au protestat în timpul ședinței din noaptea de 13/14 ianuarie 1918 față de intrarea românilor în Basarabia. Dispute au apărut și în interiorul Consiliului Directorilor Generali, tot la 13 ianuarie 1918, în special între Pantelimon Erhan și Vladimir Cristi, care într-un fel au anticipat demisia lui Gherman Pântea la 15 ianuarie 1918, iar a doua zi a cabinetului.

Cea mai mare parte a Diviziei 11 infanterie a intrat în Chișinău în ziua de 14 ianuarie 1918. Onisifor Ghibu avea să noteze într-una din lucrările sale – De la Basarabia Rusească la Basarabia Românească – că niciun oficial basarabean nu a participat la defilarea organizată cu ocazia intrării generalului Broșteanu în Chișinău, la 14 ianuarie 1918. Din alte surse reiese în schimb că ar fi asistat populația civilă la ceea ce s-a vrut o demonstrație de forță și ordine românească, menită a-i impresiona pe basarabeni.

Propaganda bolșevică împotriva trupelor române insista în primul rând pe frica pierderii câștigurilor dobândite în urma schimbărilor revoluționare din Rusia, în 1917, că țăranilor li se va lua pământul, care va fi redat moșierilor, că în general vor fi anulate libertățile. Neîncrederea cel puțin a unei părți a populației din Basarabiei față de intrarea trupelor române în regiune era bazată cu siguranță și pe propaganda bolșevică, dar este posibil să fi contat și o anume cunoaștere a situației țăranilor din Vechiul Regat al României, care până la reforma agrară din 1921 nu a fost cu nimic mai presus de cea a țăranilor din fosta Rusie țaristă. Țăranii se temeau că trupele române aveau să-i susțină pe marii proprietari și să le redea acestora pământurile care în ultimele luni fuseseră preluate de cei care le lucrau direct. Într-adevăr, în Basarabia s-au înregistrat, la începutul prezenței trupelor române, unele acte de sprijin din partea unor ofițeri români în favoarea unor moșieri. Însă Comandamentul militar românesc a luat decizia de a nu interveni în conflictele patrimoniale dintre țăranii și moșierii basarabeni. S-au dat ordine clare ca să se asigure ordinea și să se împiedice devastările și jafurile. În privința disputelor de proprietate, anterioare intrării trupelor române, acestea urmau să fie soluționate de autoritățile locale.

Intrarea trupelor române în Basarabia avea să determine însă reacția radicală a Rusiei. Situația geopolitică și așa complicată în Est, mai ales în ultimele săptămâni, cunoștea o tensionare suplimentară, al cărei final nu se întrezărea.

Realizând neputința lor deplină de a înfrunta sutuația în care se afla Basarabia, asaltată de anarhie și bolșevism, de descompunerea cohortelor și a armatei moldovenești, de lipsa de fonduri, după multiple discuții, Sfatul Țării și Consiliul Directorilor au ajuns la horărârea secretă de a cere ajutor din exterior. Inițiativa acestei decizii, așa cum recunosc majoritatea mărturiilor acelor timpuri, a venit din partea Blocului Moldovenesc din Sfatul Țării. Consiliul Directorilor, susținut de această fracțiune, a obținut într-o ședință secretă de la Sfatul Țării un vot prin care era autorizat să procedeze cum va crede mai bine pentru a introduce ordinea.

În interiorul Consiliului erau două curente privind opțiunea de intervenție străină. Ion Inculeț și Pantelimon Erhan, prin intermediul lui Savenco și Cricopol, optau pentru ajutorul de peste Nistru și erau în tratative secrete cu șeful statului major al circumscripției militare din Odesa pentru a aduce două divizii de cazaci. Pe de altă parte, Vladimir Cristi, Directorul de Interne și Ion Pelivan, Directorul de Externe, au plecat în perioada 8-17 decembrie la Iași și au cerut ajutor generalului Șcerbaciov, explicând guvernului român și aliaților situația din Basarabia.

Din culisele Centenarului: Ion Pelivan despre aducerea armatelor române

Din culisele Centenarului:

Ion Pelivan despre aducerea armatelor române

„Cristi și cu mine am stat o săptămână la Iași, de la 8 până la 17 decembrie 1917. Ne-am prezentat generalului Berthelot (șeful Misiunii Militare Franceze în România – n.a.), lui Saint Aulaire, lui Marinkovici, ministrul Serbiei, lui Sir Barclay, ministrul Angliei, lui Fasciotii, ministrul Italiei. Toți ne-au spus că situația depinde de Berthelot. Acesta ne-a spus că Divizia Sârbă a plecat prin Arhanghelsk în Franța ca să treacă la Salonic, iar unitățile sârbe ce se află la Odesa au fost dezarmate de către bolșevici. În ce privește armata cehoslovacă, care se află la Kiev, trebuie să ne adresăm profesorului Masaryk, care se află tot la Kiev. Din toate reieșea că nu ni se dă nicio armată a aliaților, după cum fusesem trimiși să cerem.

La Iași am fost și la Guvernul Român, la domnul prim-ministru Brătianu, căruia i-am explicat ce sperăm....Guvernul român nu putea trimite armată fără cererea noastră oficială. Am găsit formula să ne adresăm generalului rus Șcerbaciov, care se afla la Iași și astfel aceasta a ajuns la domnul Brătianu și la generalul Berthelot. Rezultatul, firește a fost nul.

Am insistat atunci la Erhan, să semneze la 22 decembrie 1917 o cerere, făcută de mine în calitate de Director de Externe, către generalul Iancovescu, ministru de război, prin care ceream trimiterea Regimentului de Ardeleni. Cererea a fost înregistrată la Ministerul de Război pe data de 24 decembrie și ca răspuns imediat, Guvernul Român a trimis un batalion de o mie de ardeleni, cu arme și mitraliere, care a sosit în frunte cu generalul rus Canțerov. Acest batalion s-a așezat între Ghidighici, Cojușna și Durlești”.

Vestea discuțiilor secrete din Sfatul Țării și mai ales a demersurilor de la Iași privind aducerea trupelor române au generat o agitație fără precedent a partidelor socialiste, a minorităților naționale și mai ales a bolșevicilor. La 20 decembrie, pe străzile Chișinăului și în alte părți, se răspândesc manifeste în care se denunță Sfatul Țării, că ar fi în înțelegere cu Anglia, Franța și România, să continuie războiul; că acesta în „cârdășie” cu Consiliul Directorilor „au vândut Basarabia României”, care venind aici va instala „țarismul românesc, va introduce boierescul, etc.”.

Consiliul Directorilor dezminte într-un comunicat oficial aceste zvonuri, precizînd că lucrează în deplină înțelegere și contact cu sovietele muncitorilor și soldaților. Ion Inculeț este nevoit să intervină pentru a arăta că „atât Sfatul Țării, cât și Consiliul Directorilor, sunt pentru cea mai strânsă legătură cu Rusia; că separatism nu există; că nu poate fi vorba de chemarea armatelor străine, ceea ce ar fi o trădare”.

La 27 decembrie este convocată ședința Sfatului Țării, unde începe discuția publică asupra introducerii armatei pentru restabilirea ordinei. După ce amintește că această chestiune s-a discutat în ședință secretă și impută socialiștilor că au distorsionat public deciziile, P. Erhan a descris din nou anarhia, pe baza telegramelor și cererilor de ajutor venite din toate părțile Basarabiei. Conchide că „dacă partidele socialiste nu înțeleg gravitatea situației, să-și ia răspunderea situației. Dacă ne autorizați, vom cere garanții aliaților și Ucrainei, de nu ne autorizați, noi plecăm”. În luarea sa de cuvânt, V. Cristi descrie din nou situația gravă și declară că „dacă noi nu vom hotărî nimic, vor hotărî alții peste capetele noastre; trebuie să introducem orice armată”. Ședința a continuat și a doua zi, Ion Inculeț declarând: „Consiliul Directorilor neputând învinge anarhia, cartierul general rusesc de la Iași și-a luat sarcina apărării republicii. Avem garanții scrise de la aliați că armatele vor fi la ordinul nostru și vor pleca după prima noastră somație”. Blocul Moldovenesc, care realiza că disoluția rusească, anarhia și bolșevismul, stabilite în Basarabia, vor distruge țara și mișcarea națională, era hotărât pentru aducerea trupelor române, propunând o moțiune de încredere în guvern. Exprimând deplina încredere în Directorate, rezoluția Blocului stipula foarte clar că „doar în cazul în care nu se putea împlini concentrarea armatei moldovenești să se adreseze cartierului general, iar oștirile trimise nu se vor amesteca în treburile interne ale republicii, vor recunoaște independența și se vor retrage după prima cerere a Consiliului Directorilor”.

La rândul lor, partidele socialiste ruse au înaintat o moțiune de protest față de acerea oricărei armate, dar în special contra celei românești. După cum se arăta în moțiune „intrarea armatelor românești pe teritoriul Basarabiei poate fi pasul cel întâiu pentru ocuparea ei și pentru smulgerea ei de fapt din sânul republicii ruse; aceasta înseamnă război civil; pericol pentru toate drepturile și libertățile obținute prin revoluție”. Socialiștii cereau Sfatului Țării să protesteze „în mod categoric” contra intrării oștirilor române și să ceară Consiliului Directorilor să se adreseze după ajutor republicii ucrainene. La motivarea rezoluțiilor propuse, deputatul Grinfeld, din partea socialiștilor menșevici, a mai adăugat emoționat: „Fie ziua de astăzi groaznică – numai Rusia să vie. Să vie orice armată, nu însă cea română”.

Răspunzând acestor interpelări, P. Erhan a declarat: „Am cerut armată ucraineană. Ni s-a promis – nu ni s-a dat. Acum cartierul rusesc de la Iași ne promite forțe. Nu închideți ochii asupra realităților. La Chișinău este ștab bolșevic, care vrea să ia puterea pe front. Reprezentanții aliaților ne-au promis, că vor face totul ca să nu vie armate românești”. Se pune la vot rezoluția de protest socialistă, care este respinsă cu 39 voturi contra 9. Se adoptă cu 40 de voturi „pentru” și 7 „contra” rezoluția de încredere în Consiliu care prevedea „apărarea republicii de către cartierul rusesc de la Iași”.

În realitate, toate discuțiile erau inutile și toată lumea era conștientă de fatalitatea intrării armatei române, indiferent de hotărârile sau atitudinea unora sau altora. Dar în mijlocul anarhiei, a banditismelor și pregătirilor militare ale bolșevicilor, doar foarte puțini au avut curajul să recunoască acest lucru, iar meritul incontestabil din acest punct de vedere aparținea Blocului Moldovenesc din Sfatul Țării. Anume această grupare de la începuturi a exercitat presiuni asupra guvernului, apoi după discuțiile din Sfatul Țării, prin votul său, a hotărât chemarea armatei române. La votul Blocului Moldovenesc s-au alăturat voturile moldovenilor din grupul țărănesc și voturile reprezentanților minorităților naționale.

Văzându-se învinși în Sfatul Țării, adversarii introducerii armatelor pentru restabilirea ordinei în Basarabiei, socialiștii doctrinari, dar mai cu seamă bolșevicii, după 28 decembrie 1917 se erijează împotriva instituției Sfatului Țării. La 3 ianuarie 1918 aceștia anunță că se retrag din Sfatul Țării pentru că: „stau pe punctul de unire cu revoluția rusă; moldovenii au prea multe locuri în Sfatul Țării; în Sfatul Țării sunt prea multe elemente burgheze; nu s-a dat pământ țăranilor, din această cauză a venit anarhia, ca pretext pentru introducerea armatei țariste române”.

Scopul acestor manevre era discreditarea și disoluția majorității moldovenești din Sfatul Țării, care hotărâse chemarea armatei române, dar în același timp, această decizie contura profilarea unui pol alternativ de putere în Basarabia și pregătea terenului pentru răsturnarea situației politice la Chișinău. Dar precipitarea evenimentelor a oprit escaladarea acestor pregătiri.