Încetul cu încetul, fără ca marele public să-și dea seama, România a devenit o foarte importantă piesă în sistemul de securitate al NATO în estul Europei și nimic nu o arată mai bine decât felul în care o țară cum e Ucraina privește spre București.
Să luăm ca mărturie o analiză, un lung articol din Ukrainska Pravda, de la Kiev, despre cum, pe plan diplomatic, devenit nesigur în legătură cu soliditatea promisiunilor occidentalilor, guvernul lui Volodimir Zelenski începe să mizeze pe aliați regionali, principalii fiind România și Polonia.
Spune analiza, semnată de Serhi Herasimciuk:
România a fost întotdeauna una din țările din regiune care nu doar că simt pericolul pus de Federația Rusă, dar care caută să pună la punct un sistem pentru a contrabalansa influența Rusiei la Marea Neagră.
Interesele naturale ale Bucureștiului
În 2008, războiul ruso-georgian l-a făcut pe președintele român de atunci, Traian Băsescu, să efectueze un turneu diplomatic prin țările riverane ale Mării Negre. El urmărea atunci cel puțin două obiective. Pe de o parte, dorea să amintească interesele României în Marea Neagră și dorința sa de a asigura stabilitatea regiunii. Protejarea căilor de navigație, garantarea exploatării resurselor energetice pe platforma continentală și, în sfârșit, menținerea fragilului echilibru între principalii actori din zonă: acestea erau interesele naturale ale Bucureștiului.
Pe de altă parte, Băsescu dorea să le demonstreze aliaților din NATO (mai ales Statelor Unite) și Uniunii europene că România nu se mulțumea doar să constate și să fie neliniștită de situația din regiune, ci că era gata să-și investească rezerva de capital politic în stabilitatea regională, că pentru asta avea nevoie de resurse și că era deschisă dialogului.
Într-adevăr, România nu s-a mulțumit doar cu declarațiile oficiale și cu un turneu prezidențial. Elita politică nu a economisit niciun efort pentru ca țara să fie considerată fiabilă și un garant al stabilității în regiune, în numele UE și al NATO.
Situația în regiune, tot mai tensionată
Încă din 2011, România a semnat cu Washington un acord privind instalarea pe teritoriul său a unor elemente ale apărării antiaeriene americane, pe baza din Deveselu. Doi ani mai târziu, Bucureștiul a început să-și reechipeze și să-și doteze aviația cumpărând din Portugalia avioane americane F-16 (al șaptesprezecelea aparat de acest tip a fost livrat armatei române în martie 2021).
În sfârșit, în 2020, România s-a adăugat listei țărilor care s-au echipat cu sisteme americane anti-rachetă Patriot. Ceea ce nu surprinde câtuși de puțin: situația în regiune e din ce în ce mai tensionată și se știe că cine dorește pacea se pregătește de război.
În 2017, noul președinte, Klaus Iohannis, a apărat cu vigoare ideea unei forțe NATO permanente în Marea Neagră. Cum se vede, din 2008 încoace Bucureștiul nu s-a îndepărtat de la linia intereselor sale strategice. Cu toate astea, ideea nu s-a concretizat. Bulgaria este cea care s-a opus cu cea mai mare fermitate, afirmând că preferă să vadă iahturi în Marea Neagră, mai degrabă decât nave de război.
Astăzi, clasa politică română continuă să proneze o sporire a prezenței NATO în regiune. Până în 2017, Bucureștiul a promovat această idee foarte pe față și cu multă energie. Acum, diplomația română procedează prin intermediul onor lungi și prudente discuții, în vreme ce stabilește alianțe locale.
Împreună cu Polonia, România a devenit de facto locomotiva formării, sub umbrela NATO, a unei platforme regionale: „Formatul București” („Bucharest Nine”), care include nouă țări: țările baltice, cele din Grupul de la Visegrád (Ungaria, Polonia, Cehia și Slovacia), România și Bulgaria, altfel zis – tot flancul răsăritean al NATO.
Crearea acestei structuri urcă până în anul 2015, altfel zis cu puțin timp după agresiunea rusă împotriva Ucrainei și după anexarea Crimeei în martie 2014. Această organizație caută să le permită țărilor respective să vorbească cu o singură voce cu ceilalți membri ai Alianței în privința securității regiunii. De atunci, Ucraina a fost menționată în fiecare declarație a celor nouă de la București.
Pe de altă parte, România și Polonia sunt avocații cei mai entuziaști ai unei alte formațiuni regionale, Inițiativa celor Trei Mări, care reunește 12 țări membre în UE de-a lungul unei axe care leagă Marea Baltică de cea Neagră și de Adriatica. Chiar dacă majoritatea summiturilor celor Trei Mări se concentrează pe proiecte de infrastructură, digitalizarea regiunii și colaborarea economică, ele nu exclud niciodată dimensiunea securitară. Printre altele, la summitul celor trei mări care s-a ținut în 2018 la București, în culise membrii au evocat necesitatea garantării transportului de trupe și de echipament militar pe teritoriul lor, ceea ce responsabilii inițiativei consideră ca pe o prioritate. Este evident că această organizație nu uită Ucraina și caută să implice, chiar dacă pe moment ca o terță parte.
Un nou forum
În afară de Formatul București și de cele Trei Mări, România a sporit și mai mult cifra alianțelor regionale printr-un „triunghi”, un forum de consultare între miniștrii afacerilor externe din România, Polonia și Turcia. Ucraina este și aici înscris de fiecare dată pe ordinea de zi. În 2019, miniștrii au declarat că sprijină întru totul integrarea Ucrainei în NATO, iar în aprilie 2021 ministrul de externe ucrainean Dmitro Kuleba a fost invitat la o reuniune interministerială la București.
În sfârșit, pe 27 august, cu ocazia sărbătoririi independenței Moldovei, președinții României, Poloniei, Ucrainei și Moldovei s-au întâlnit la Chișinău. A fost atunci evocată foarte discret posibilitatea creării unui nou forum, zis „2+2”. La București se lasă de înțeles că această primă întâlnire pune în mod efectiv jaloanele unei noi platforme de colaborare, care ar vedea doi actori cheie ai regiunii și membri în UE aprofundând cooperarea cu cele două țări care au cele mai multe perspective în cadrul Parteneriatului estic.
Adevărul este că acest forum poate fi interpretat în două moduri: fie ca o legătură între Polonia și România, pe de o parte – între Ucraina și Moldova pe de alta; fie și între Polonia și Ucraina, dar și între România și Moldova pe de alta (Polonia e știută pentru felul în care sprijină Ucraina în UE, iar România a sprijinit întotdeauna activ Moldova).
Totuși, asemenea alianțe și inițiative regionale ar putea să sufere din pricina mai multor factori legați de instabilitatea locală. Autoritățile de la Varșovia, de pildă, pe care se mizează mult și la București și la Kiev, nu sunt azi în cele mai bune relații cu Bruxelles. Ceea ce ar putea dăuna reputației proiectelor regionale. Cât despre România, ea traversează o perioadă de instabilitate politică, iar dacă actuala criză va ajunge la paroxism și va duce la alegeri anticipate, putem să ne temem că noua configurație guvernamentală de la București ar putea fi mai puțin favorabilă inițiativelor regionale.
***
Să mai spunem că Ukrainska Pravda este ziarul fondat în anul 2000 de Gheorghi Gongadze, jurnalistul asasinat în același an pentru că ancheta asupra înaltei corupții în mediile puterii.
