Mai multe analize în presă încearcă să aducă un răspuns. Sigur, forțele lui Putin par a fi pe cale de a obține o victorie în Donbas, însă e greu de explicat pentru ce superputerea militară ce era presupusă a fi Rusia a avut nevoie de atâta vreme și atâtea pierderi pentru a avansa într-o zonă pe care o ocupa oricum parțial încă din 2014.
Este ceea ce explică pentru Daily Telegraph corespondentul Dominic Nicholls, care a reușit să se strecoare în spatele „liniilor inamice". Sigur, cum o scrie și La Repubblica, în Italia, Kievul recunoaște că Rusia avansează în Luhansk. Rămâne însă un fapt că Putin a fost nevoit să renunțe la planul inițial de a ocupa Ucraina și de a răsturna guvernul „nazist”, mulțumindu-se acum cu o neconvingătoare „eliberare” a Donbasului.
Scrie The Daily Telegraph: «Și să nu uităm că e vorba doar de o mică bucată de teritoriu, dintr-o mică parte a țării. E drept, ar fi șocant dacă puterea a ceea ce a mai rămas din armata rusă n-ar fi fost capabilă să obțină nici măcar câștigurile modeste de azi. Vedem cât de eficiente au fost echipele antitanc ucrainene privind la epuizarea forțelor blindate ale lui Putin: Rusia a fost nevoită să apeleze la rezerve de tancuri T-62 din depozitele vechi. Acest lucru e problematic din mai multe motive. Proiectate în anii 1950, unele din aceste vehicule blindate au deja peste 60 de ani. Piesele de schimb, dacă există, nu sunt câtuși de puțin suficiente sau în stare impecabilă.»
Corupțiа din armata rusă
La asta se adaugă problema corupției din ierarhia armatei ruse, despre care scrie în mod regulat săptămânalul britanic The Economist („cea mai influentă publicație din lume”): Cât se întinde putreziciunea în armata rusă? а reprezentat deja un întreg dosar în The Economist, care estimează că fiascoul militar rusesc din Ucraina reflectă în același timp o strategie greșita, dar și o rea pregătire a forțelor armate, cu o ierarhie extrem de coruptă și incompetentă.
The Economist a găsit următorul exemplu revelator: «În vara lui 2018 a fost organizat cel mai mare exercițiu militar al NATO de după războiul rece, sub comanda amiralului SUA James Foggo, pe atunci comandantul forțelor navale americane din Europa și Africa. Trident Juncture urma să adune 50 000 de oameni, 250 de avioane și 65 de nave de război în Arctica europeană în luna octombrie. Oricât de costisitor din punct de vedere logistic ar suna, manevrele păreau liliputiene în comparație cu ceea ce Rusia plănuia în Siberia în septembrie. Exercițiile Vostok ar fi fost cele mai mari de la giganticele manevre Zapad ale Uniunii Sovietice în 1981, așa cum se lăuda Serghei Șoigu, ministrul rus al apărării: aveau să implice 300 000 de militari, 1.000 de avioane și 80 de nave de război.
Totul părea uriaș. „S-a dovedit foarte greu pentru noi să aducem 50 000 de oameni pe teren”, și-a amintit recent amiralul Foggo. „Cum aveau să facă rușii ceea ce anunțau?” Răspunsul, și-a dat el seama în cele din urmă, a fost că n-au făcut-o. O companie de trupe (cel mult 150 de oameni) participantă la Vostok era socotită drept batalion sau chiar regiment (mai aproape de 1.000 de oameni). Nave de război individuale au fost înscrise ca escadrile întregi. Această șmecherie era deja un semn de avertizare că nu totul era așa cum părea în forțele armate rusești, iar asta chiar cu mult înainte ca armata rusă să se blocheze în suburbiile Kievului.»
(The Economist mai pusese de altfel întrebarea: «De ce mor atât de mulți generali ruși în Ucraina?», cifra fiind echivalentă cu cea din cele mai grele zile ale celui de-Al Doilea Război Mondial.)
În ultimul său număr apărut astăzi, același săptămânal The Economist revine asupra necesității de a continua sprijinul direct adus Ucrainei, arătând însă în detaliu și în ce fel aliații din NATO rămân divizați în chestiunea sprijinului militar concret.
Este ceea ce constată în permanență și presa germană în legătură cu ezitările guvernului premierului social-democrat (SPD) Olaf Scholz. Cum o rezumă Frankfurter Allgemeine Zeitung: «SPD justifică refuzul de a trimite tancuri germane Marder și Leopard în Ucraina prin necesitatea obținerii unui acord informal din partea NATO. Pentru mulți însă, asta e doar o scuză facilă.»
Umorul ucrainean în Charlie Hebdo
În acest timp, însă, ucrainenilor le rămâne umorul. În numărul său pe săptămâna aceasta, săptămânalul satirico-politic francez Charlie Hebdo oferă o selecție de caricaturi și desene din presa ucraineană. Niște soldați ruși trepanați, holbându-se cu aviditate la Vladimir Putin care le umple craniile cu vată de zahăr. În parc, niște copii s-au adunat la cutia de nisip, prudenți în fața soldaților ruși pe cale să le rostogolească un obuz din vârful unui tobogan. Majoritatea desenelor publicate pe două pagini duble din Charlie Hebdo în această săptămână vorbesc de la sine.
Autorul articolului, Antonio Fischetti, recunoaște însă că inițial lucrurile nu s-au petrecut foarte bine și că, mergând la fața locului, reportajul său din Ucraina părea să înceapă cu un eșec: „Inițial, unul dintre interlocutorii mei văzuse un desen al nostru inspirat de bombardarea maternității din Mariupol [și care reprezenta un șir de femei cu picioarele în aer și obuze rusești înfipte în vagin]. Ucrainenilor li s-a părut un desen revoltător, deloc plin de umor, ba chiar disprețuitor – deși urmărea să denunțe inacțiunea occidentalilor.»
Reporterul de la Charlie Hebdo a reușit însă în cele din urmă să pătrundă caracterul particular al ucrainenilor: «Prima dată când am auzit o sirenă la miezul nopții, am coborât nehotărât să arunc o privire la recepția hotelului, dar în fața pasivității generale m-am întors la culcare, ca toți ceilalți. Pentru că da, te obișnuiești cu războiul, asta se numește reziliență și este o reacție esențială: ceva care sperie și ne face să râdem în același timp. Să vezi de pildă Ministerul de Interne difuzând rețete pentru fabricarea de cocktail-uri Molotov, sau organismul public care se ocupă de infrastructura rutieră recomandând ascunderea indicatoarelor rutiere pentru a complica înaintarea rușilor.»
Pentru redactorul șef Riss, publicarea acestor desene și caricaturi ucrainene în ziarul francez care, pe 7 ianuarie 2015, a pierdut 12 vieți într-un atac terorist islamist era un gest care se impunea de la sine: «Când te confrunți cu arbitrariul, caricatura rămâne o modalitate de a proteja teritoriul libertății.»
