Emilian Galaicu-Păun

În plină criză socială, de-o parte şi de alta a Prutului, să avem oare suficiente motive de bucurie, noi, scriitorii & editorii, şi domniile voastre, cititorii?! Ei bine, oricine a intrat în aceste zile (14-18 noiembrie curent) sub cupola de la Romexpo Bucureşti, unde s-a ţinut tradiţionalul Târg de Carte Gaudeamus, şi mai cu seamă în zilele de sâmbătă şi duminică, trebuie să fi simţit nevoia să intoneze: „Gaudeamus igitur…”. Pur şi simplu îţi tresălta inima văzând câtă lume se află în treabă, adică – la carte! Asta după ce că Bookfest-ul din iunie a cam fost „sabotat”, vai! de vizitatori, cărora li s-a acordat, cu o generozitate suspectă, o vacanţă generoasă, asta ca să nu mai manifeste în faţa Palatului Victoria…

Ce s-o fi întâmplat din vară până-n toamnă, greu de spus. De unde grevele s-au ţinut lanţ, lumea n-a găsit altceva mai bun de făcut în acest week-end decât să dea buzna la carte, cu mici cu mari. Prăpădenie de oameni, de toate vârstele & condiţiile sociale, mişunând într-o veselie printre standuri, de la o editură la alta, de la o lansare la alta, de la un nivel la altul (din cele trei, că dacă ar fi fost mai multe, oricum erau pline). Evenimentele şi ele au încercat să ţină pasul, astfel încât concomitent aveau loc câteva zeci de lansări, la case mari şi mai mici, ale unor autori de primă mână sau abia intrându-şi în mână. Totul într-o atmosferă de voie bună, aş zice chiar de sărbătoare – că doar o dată-şi sărbătoreşte ţara (din care între timp s-a „decupat” Basarabia, alias Republica Moldova) Centenarul! În chiar buricul Târgului, un amfiteatru a făcut să vibreze în fiecare zi, vocile poetice ale literelor române contemporane, de la cele ale clasicilor în viaţă la debutanţi, şi asta este chiar cel mai frumos omagiu adus naţiunii. (Sub formă de carte, ideea s-a materializat la Editura Tracus Arte, prin volumul 10 x 10. Născut în România, pe care îl vom prezenta într-una din emisiunile viitoare la „Carte la pachet”.)

…şi (aş vrea să cred) nu din motive „patriotice”, standul reunit al editurilor Arc – Ştiinţa – Prut din Chişinău a luat Premiul de Excelenţă, la fel şi Editura Cartier (Latin, adaugă unii, un adevărat „recordman” în domeniu, cu trei distincţii în ultimii ani: 2012, 2015 şi, respectiv, 2018), considerată editura anului – ceea ce înseamnă că, cel puţin în hotarele limbii române (mult mai generoase decât cele ale statului-naţiune) lucrurile nu sunt „supt vremi” (c-o fi „vremurile” PD-ului sau PSD-ului).

Fata aia zglobie care a ţâşnit cu sânii goi pe Champs Elysées – în ciuda unor măsuri de securitate draconice –, în faţa maşinii preşedintelui SUA Donald Trump, pe 11 noiembrie curent, în timpul ceremoniilor de comemorare a celor 100 de ani de la încheierea Marelui Război, cum îi zic francezii Primul Război Mondial, nu coboară din pânza lui Eugène Delacroix Libertatea conducând poporul, cel mult se revendică dintr-o mişcare feministă. Or, faptul că pe piept avea inscripţionat un mesaj din câteva cuvinte ar putea s-o transforme, în ochii unora, în body artist, ceea ce nu corespunde adevărului. Ţinta ei nu viza esteticul, ci sfidarea eticii – şi încă în faţa unui preşedinte cunoscut pentru opiniile sale misogine, pe care de altfel nici nu le prea ascunde, şi încă într-un moment delicat (e vorba, totuşi, de comemorarea unui război în care, pentru prima oară în istorie, numărul morţilor s-a numărat nu milioanele, vreo 20 de milioane de fapt), după ce actualul ministru de Interne (numit pe criterii politice, fără să fi avut o practică poliţienească în trecut) abia dacă şi-a intrat în pâine. Cum a reuşit să treacă fata aia de cordoanele de securitate, rămâne un mister a cărui dezlegare trebuie să le dea bătaie de cap autorităţilor franceze astăzi – mai ales astăzi! –, 13 noiembrie, când se împlinesc trei ani de la atentatele sângeroase din Paris care-au făcut peste o sută de morţi.

Cele mai simţite cuvinte nu ar fi în stare să reînvie victimele de acum trei ani, nici să le aline durerea pierderii tuturor celor care s-au pomenit fără o fiică, o mamă, o soră, un frate, un tată etc., etc. Dar aceleaşi cuvinte au puterea de a-i readuce, printre vii, pe toţi cei care s-au aflat pe 13 noiembrie 2015 într-un loc nepotrivit, într-un moment nefast. Dat fiind că ecoul acestei tragedii este, în tip, mult mai apropiat decât cel al Marelui Război din 1914 – 1918, sper că nici o militantă feministă nu-şi va face numărul „de ţâţe la vedere” (sigur, inscripţionate cu vreun mesaj politic) pe durata ceremoniilor de comemorare – Franţa nu duce lipsă de sărbători populare, tot atâtea ocazii de a te da în stambă. Minima decenţă ar trebui însă, cel puţin astăzi, să prevaleze.

Nu că aş avea ceva împotriva sânilor goi – de la pictura renascentistă şi până la plajele în care se face topless, priveliştea lor mă încântă. Ca să nu mai vorbim de poezie, unde un Grigore Vieru bunăoară îi rivalizează „liric” pe maeştrii penelului, de-ar fi să pomenesc doar acest catren: „Sânii tăi de lumină/ Cărei dragi amintiri,/ Cărui dor se închină?/ Se mai miră? Îi miri?...” (Dor). Cum însă am pornit de la un gest de revoltă – căci cum altfel trebui să citim ieşirea tinerei de pe Champs Elysées?! –, voi merge pe mâna ei, amintind că titlul iniţial al celebrului volum de debut al lui Geo Bogza, Jurnal de sex, apărut la Paris (sic!) în 1929, era – nici mai mult, nici mai puţin – Ţâţe. Care va să zică, istoria se repetă – acum în chip de farsă…