Toamnă „nouăzecistă” pentru literele române din Basarabia – Ion Druţă şi-a sărbătorit cei 90 de ani pe 2 septembrie; l-am omagiat pe Aureliu Busuioc, care ar fi împlinit pe 26 octombrie 90 de ani – în anul Centenarului, debutat pe 27 martie şi care va atinge apogeul pe 1 decembrie. Şi tot în ultima lună de toamnă se desfăşoară Târgul de Carte „Gaudeamus” de la Bucureşti (14 – 18 noiembrie), cel mai important de peste an, despre care vom scrie la vremea potrivită.
Frumos cuvânt, potrivit(-ă), ridicat la putere de marele Tudor Arghezi, într-un celebru titlu de carte Cuvinte potrivite. Despre acesta – cuvânt, nu poet – în cele ce urmează, de bine şi de mai puţin bine.
Încep de departe, în timp şi în spaţiu: acum nişte ani veneam – un autocar întreg de artişti, scriitori, cântăreţi şi pur şi simplu oameni de bine – de la Timişoara, unde sărbătorisem Unirea din 27 martie 1918. Drumul de întoarcere se lungea la nesfârşit datorită nenumăratelor popasuri de (des)hidratare, iar toate subiectele fuseseră deja dezbătute, singurul care mai avea curaj să întreţină o conversaţie, şi încă una foarte animată, fiind regizorul Vlad Druc – sporovăia cu un băieţel de 4-5 ani despre te miri ce, iar copilul pur şi simplu i se uita în gura! Ei bine, când mai rămâneau vreo 100 km până la Albiţa, maică-sa, care între timp reuşise să tragă un pui de somn, îşi revendică odrasla, mustrându-şi odorul că nu-i dă pace lui nenea. „Las’ că acasă bunelul...”, începuse să-l ademenească femeia în sânul familiei, la care copilul i-o tăie scurt: „Aista-i bunelul meu cel potrivit!” Eu unul am rămas bouche bée – un înger tocmai ieşise din gura plodului, unul ce poposise probabil şi pe umărul lui Arghezi pe când acesta îşi redacta Cuvinte-le potrivite.
Mai ieri, într-o însorită zi de noiembrie, îl ascultam pe bardul Tudor Gheorghe cântând, cum numai Domnia Sa ştie s-o facă, Niciodată toamnă de Tudor Arghezi. Cu adevărat înălţător, până la lacrimi... Când deodată ceva mi-a tăiat urechea – în versul al 3-lea al primei strofe un cuvânt mi se păruse străin sau, mai exact, că ţine locul altuia, potrivit. Cât am alergat la raftul cu cărţi, până am găsit ediţia academică a Operei poetice argheziene, bardul atacase deja strofa a doua, dând greş – acum nu mai aveam nicio îndoială! – din prima. Atunci am oprit muzica şi, după ce că m-am înarmat cu o foaie albă şi un creion, i-am dat din nou drumul, având în faţă poemul arghezian. Nu greşisem, marele Tudor Gheorghe cânta: „Palid aşternut e câmpul de mătasă”, pe când mai-marele Tudor Arghezi scrisese: „şesul cu mătasă”. Strofa a doua era însă o catastrofă – bardul o ţinea pe-a lui: „Casele-nşirate, ca nişte ulcele/ De vin învechit pe fundul lor de lut,/ Stau pe ţărmu-albastru...”, în timp ce poetul le potrivise cum nu se poate mai frumos: „Casele-adunate, ca nişte urcioare/ Cu vin îngroşat în fundul lor de lut,/ Stau în ţărmu-albastru...” Nici strofa a treia nu scăpa de improvizaţie: „Păsările negre suie spre apus” (corect: „în”!) şi „Ce se desfrunzeşte, risipind în sus” (corect: „scuturând”). Singura care s-a ales doar cu o uşoară zgârietură era strofa a patra: „Vină să asculte” în loc de „Vie să asculte”, dar vai! pentru mine cântecul era deja totalmente şi iremediabil compromis. Atât retroactiv, cât şi pe viitor!
Mărturisesc că, în ale scrisului, nu atât celestul Eminescu – identificat multă vreme, până la clişeu, cu Luceafărul –, cât teluricul Tudor Arghezi mi-a fost şi şcoală, şi călăuză, şi maestru spiritual, iar singurul poem din literatura română care, în viziunea mea, dacă nu egala, cel puţin putea sta alături de Odă în metru antic se numea, fireşte, Niciodată toamna. De la „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată”, versul inaugural al Odei…, la „Sufletului nostru bucuros de moarte”, cel de-al doilea vers al lui Niciodată toamna, însuşi Demiurgul părea că se întrupează într-un muritor de rând, unul însă încreştinat. Versul lui Eminescu era Dumnezeu-Tatăl; al lui Arghezi, Dumnezeul-Fiul.
Or, a-l „repovesti” pe Arghezi – tocmai poetul Cuvinte-lor potrivite – echivalează cu o mutilare, dacă nu chiar răstignire (nu-i suficient că-L însângerează, dar mai Îi şi ridică spre buze buretele cu oţet!); cu atât mai gravă, cu cât e făcută cu mare talent de interpret (naiv, mă întreb ce ar zice Tudor Gheorghe dacă cineva i-ar cânta fals cutare sau cutare cântec). Ca de altfel şi orice interpretare „după ureche” – oricât de muzicală – a unor texte clasice. Acestea fiind spuse, închid combina muzicală şi pun mâna pe carte.