Emilian Galaicu-Păun

Rareori o poetă a mers mai departe, în scris şi în viaţă, cu „scrierea/spunerea de sine” ca Angela Marinescu (n. 8 iulie 1941, la Arad) – orice apariţie a acesteia, editorială sau publică, în cadrul unor lecturi (solo sau recitaluri colective), echivalează cu un autodafé, nu că şi-ar abjura credinţa absolută în poezie, ci prin felu-i expiator de a arde & renaşte din propria-i cenuşă. Am tot căutat o personalitate pe măsură, în lirica românească & universală, fără să fi găsit pe cineva care să stea alături de această Mare Doamnă a Poeziei româneşti, venind în literatură în straie de Cenuşăreasă (mai exact, în halat de tebecistă).

În cele ce urmează, vă propun câteva fragmente din interviul pe care Angela Marinescu l-a acordat dnei Alexandra-Georgiana Andrei, pentru Dilema veche, nr. 764, 2018:

„(…) Cel mai mare regret al vieţii mele a fost că părinţii mei au murit fără să ştie că fata lor a făcut ceva pe lumea asta. Ei credeau că au făcut o fată ratată, eu eram copilul lor nereuşit, incapabil să trăiască, să câştige, să-şi vadă de treabă şi aşa mai departe. Sora mea era cea care ţinea în mână toată familia. Sora mea l-a crescut pe fiul meu de la 3 la 19 ani. Sora mea era profesoară, lucra la un liceu, avea un salariu, şi-a îngrijit familia, nu a fost căsătorită niciodată, a fost şi ea bolnavă de plămâni, ea a îngrijit-o pe mama până la moarte, ea m-a îngrijit ăi pe mine în sensul că mi-a trimis bani, pentru că nu câştigam, nu câştigam nimic. Valoarea nu-mi era recunoscută, probabil că nici nu aveam valoare, num ai că acest lucru depindea şi de critica literară. M-au citit oare criticii? Eram atât de diferită faţă de colegii mei sau pur şi simplu debutul meu a fost o catastrofă?

Primul premiul l-am primit la 55 de ani, poate că începusem atunci să realizez ceva, dar nu foarte tare, m-am mirat puţin, ştiu că atunci când am primit premiul am zis aşa: «Acum sunt îndrăgostită de viaţă şi iubesc poezia; înainte, când eram tânără, eram îndrăgostită de poezie şi iubeam viaţa». Când ai ceva ce-i al tău, la modul absolut, iubeşti, dar când eşti îndrăgostită, eşti îndrăgostită de ceva ce nu ai. (…)

Eram aşa de prăbuşită în propria căutare a poeziei, încât nu-mi plăcea nimeni şi nimic. Îmi plăcea Celan, vai, ce versuri avea, Dumnezeule. Vreau să spun că am resimţit că fac sub-poezie, adică nu poezie clasică, nu poezie care să fie accesibilă, ci ceva mai puţin accesibil. Adică n-am vrut să fiu, până la capăt, descoperită, nu am simţit nevoia exhibării. (…)

Tot ce am învăţat era ce am învăţat în spitale. Şcoala m-a ajutat şi nu m-a ajutat. Pe mine nu mă putea influenţa nimic, în afara bolii. Am recidivat, la 19 ani şi jumătate, am fost găsită cu o altă cavernă. Iar am fost retrasă de la şcoală, iar m-au dus la Moroieni, iar am stat un an acolo (…) Pe la 22 de ani, bolnavă, m-am căsătorit cu Matei Gavril, şi atunci m-m dus la biserică şi m-am rugat să fiu cea mai mare poetă din lume. Că dacă tot nu-mi trece boala, măcar să fac şi eu ceva pe lumea asta. Eu credeam c-o să mor şi că n-am făcut nimic, c-o să mor aşa, fără să las vreo urmă. Dorinţa mea de a fi era foarte puternică, aveam o vitalitate foarte mare, în gândire, în felul meu de a fi, şi m-am rugat astfel în biserică. (…)

Mă gândesc la moarte de când mă ştiu, a intrat gândul morţii în mine aşa cum intră într-un om glontele. Sunt obsedată de moarte. Mi-e greu să accept că nu voi mai fi, că se duce totul şi gata. Fereastra prin care văd copaci şi frunze ce se zbat în lumină îmi dă o senzaţie de plăcere foarte mare, de odihnă. Am nevoie în poezie de tot mai multă frumuseţe care să mă distrugă.”

De fapt, întregul interVIU e de citit & citat integral, şi dacă pun punct aici e doar pentru a-i întârzia „sfârşitul”, căci – nu-i aşa? – „trebuie să ai o vitalitate exacerbată ca să poţi să scrii”. Scrie/trăieşte, Angela!

Toamnă „nouăzecistă” pentru literele române din Basarabia – Ion Druţă şi-a sărbătorit cei 90 de ani pe 2 septembrie; l-am omagiat pe Aureliu Busuioc, care ar fi împlinit pe 26 octombrie 90 de ani – în anul Centenarului, debutat pe 27 martie şi care va atinge apogeul pe 1 decembrie. Şi tot în ultima lună de toamnă se desfăşoară Târgul de Carte „Gaudeamus” de la Bucureşti (14 – 18 noiembrie), cel mai important de peste an, despre care vom scrie la vremea potrivită.

Frumos cuvânt, potrivit(-ă), ridicat la putere de marele Tudor Arghezi, într-un celebru titlu de carte Cuvinte potrivite. Despre acesta – cuvânt, nu poet – în cele ce urmează, de bine şi de mai puţin bine.

Încep de departe, în timp şi în spaţiu: acum nişte ani veneam – un autocar întreg de artişti, scriitori, cântăreţi şi pur şi simplu oameni de bine – de la Timişoara, unde sărbătorisem Unirea din 27 martie 1918. Drumul de întoarcere se lungea la nesfârşit datorită nenumăratelor popasuri de (des)hidratare, iar toate subiectele fuseseră deja dezbătute, singurul care mai avea curaj să întreţină o conversaţie, şi încă una foarte animată, fiind regizorul Vlad Druc – sporovăia cu un băieţel de 4-5 ani despre te miri ce, iar copilul pur şi simplu i se uita în gura! Ei bine, când mai rămâneau vreo 100 km până la Albiţa, maică-sa, care între timp reuşise să tragă un pui de somn, îşi revendică odrasla, mustrându-şi odorul că nu-i dă pace lui nenea. „Las’ că acasă bunelul...”, începuse să-l ademenească femeia în sânul familiei, la care copilul i-o tăie scurt: „Aista-i bunelul meu cel potrivit!” Eu unul am rămas bouche bée – un înger tocmai ieşise din gura plodului, unul ce poposise probabil şi pe umărul lui Arghezi pe când acesta îşi redacta Cuvinte-le potrivite.

Mai ieri, într-o însorită zi de noiembrie, îl ascultam pe bardul Tudor Gheorghe cântând, cum numai Domnia Sa ştie s-o facă, Niciodată toamnă de Tudor Arghezi. Cu adevărat înălţător, până la lacrimi... Când deodată ceva mi-a tăiat urechea – în versul al 3-lea al primei strofe un cuvânt mi se păruse străin sau, mai exact, că ţine locul altuia, potrivit. Cât am alergat la raftul cu cărţi, până am găsit ediţia academică a Operei poetice argheziene, bardul atacase deja strofa a doua, dând greş – acum nu mai aveam nicio îndoială! – din prima. Atunci am oprit muzica şi, după ce că m-am înarmat cu o foaie albă şi un creion, i-am dat din nou drumul, având în faţă poemul arghezian. Nu greşisem, marele Tudor Gheorghe cânta: „Palid aşternut e câmpul de mătasă”, pe când mai-marele Tudor Arghezi scrisese: „şesul cu mătasă”. Strofa a doua era însă o catastrofă – bardul o ţinea pe-a lui: „Casele-nşirate, ca nişte ulcele/ De vin învechit pe fundul lor de lut,/ Stau pe ţărmu-albastru...”, în timp ce poetul le potrivise cum nu se poate mai frumos: „Casele-adunate, ca nişte urcioare/ Cu vin îngroşat în fundul lor de lut,/ Stau în ţărmu-albastru...” Nici strofa a treia nu scăpa de improvizaţie: „Păsările negre suie spre apus” (corect: „în”!) şi „Ce se desfrunzeşte, risipind în sus” (corect: „scuturând”). Singura care s-a ales doar cu o uşoară zgârietură era strofa a patra: „Vină să asculte” în loc de „Vie să asculte”, dar vai! pentru mine cântecul era deja totalmente şi iremediabil compromis. Atât retroactiv, cât şi pe viitor!

Mărturisesc că, în ale scrisului, nu atât celestul Eminescu – identificat multă vreme, până la clişeu, cu Luceafărul –, cât teluricul Tudor Arghezi mi-a fost şi şcoală, şi călăuză, şi maestru spiritual, iar singurul poem din literatura română care, în viziunea mea, dacă nu egala, cel puţin putea sta alături de Odă în metru antic se numea, fireşte, Niciodată toamna. De la „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată”, versul inaugural al Odei…, la „Sufletului nostru bucuros de moarte”, cel de-al doilea vers al lui Niciodată toamna, însuşi Demiurgul părea că se întrupează într-un muritor de rând, unul însă încreştinat. Versul lui Eminescu era Dumnezeu-Tatăl; al lui Arghezi, Dumnezeul-Fiul.

Or, a-l „repovesti” pe Arghezi – tocmai poetul Cuvinte-lor potrivite – echivalează cu o mutilare, dacă nu chiar răstignire (nu-i suficient că-L însângerează, dar mai Îi şi ridică spre buze buretele cu oţet!); cu atât mai gravă, cu cât e făcută cu mare talent de interpret (naiv, mă întreb ce ar zice Tudor Gheorghe dacă cineva i-ar cânta fals cutare sau cutare cântec). Ca de altfel şi orice interpretare „după ureche” – oricât de muzicală – a unor texte clasice. Acestea fiind spuse, închid combina muzicală şi pun mâna pe carte.