Se cunoaşte după cetele de artişti mobilizate de cutare sau cutare partid să dea spectacole gratuite (pâinea, sub formă de paste făinoase, sticle de ulei sau pachete cu orez & hrişcă, va veni mai târziu!) că toamna electorală şi-a intrat în drepturi – şi suntem abia la început. O mobilizare în ambele sensuri – artiştii moldoveni (Anastasia Lazariuc, Tudor Ţopa ş.a.) pleacă „la Italia”, să-i convingă pe conaţionalii noştri stabiliţi la Veneţia sau Verona să voteze Partidul ŞOR, iar artiştii italieni (reciclaţii Richi et Poveri) & români (Fuego) sunt desantaţi într-un centru raional de la noi, oraşul Nisporeni, să coloreze cenuşiul cotidian al bieţilor pământeni ai liderului PD în albastru de[mocrat] trandafir. Uimitor, cum eternul „Panem et circenses” funcţionează în toate timpurile, îndeosebi în societăţile ajunse la sapă de lemn. Că tocmai atunci mâna forte, care îi „miluieşte” pe [sărm]oameni, în realitate îi strânge de gât, puţină lume îşi dă seama – şi chiar dacă realizează mişmaşul, tot îi găseşte o scuză: „Aista [cel cu datul de mână – n.n.] fură, da’ şi face!”
Nu voi da vina pe artişti, chiar dacă din minimă solidaritate profesională ar fi trebuit să-i întindă o mână de ajutor lui Paşa Parfeni, cântăreţul scos din cărţi după ce apăruse pe scenă cu un tricou inscripţionat „# Jos Plaha”; cu puţin efort, am putea aminti zeci de nume ce şi-au pus harul în slujba agrarienilor, apoi a comuniştilor, ca să nu mai vorbim de „partida naţională” (ghilimele îşi au, aici, rostul lor) – de ce n-ar cânta acum pentru democraţi?! Societatea a făcut totul ca să-i coboare de pe postamentul de „conştiinţe ale naţiunii” (Nicolae Sulac, Serghei Lunchevici, Ion şi Doina Aldea-Teodorovici chiar au fost asemenea conştiinţe!), spre a le arăta locul – de „lăutari” de pe la mesele celor îndestulaţi. Dar ce să vorbim de artişti aparte, când uniunile de creaţie s-au „aşternut” sub cutare sau cutare preşedinte/premier?! (Nu-mi iese din cap Gala premiilor USM, când anumiţi miniştri din actualul cabinet – şi, nota bene: NU ministra Culturii!!! – le înmânau laureaţilor premiile pentru cea mai bună carte de poezie sau cel mai bun roman; la fel, şi Gala premiilor UNITEM, cu lideri de partid ieşind pe scena Teatrului Naţional spre a le strânge mâna celui mai bun actor, regizor, costumier etc.) Şi n-a ajuns oare Premiul Naţional să fie acordat pe criterii politice – şi nici măcar unor artişti de primă mână din tabăra puterii, ci unor trepăduşi de duzină, trecuţi cu arme şi bagaje la noul stăpân?!
Scurt pe doi, fabula Greierul şi furnica se-ntoarce iată într-un adevărat manifest artistic al cetelor de „greieri” chemate să facă campanie electorală celui cu dare de mână (de unde-şi ia mâna această dare?, iată întrebarea!) – frică mi-i să ne se transforme în lăcuste, tot bântuind de pe-o scenă pe alta (fiecare, echivalentă a zeci de hectare de pământ, atât că acestea din urmă nu „rodesc” la fel de des/mult). Cât despre furnică – acum mare ahotnică de petreceri –, mă întreb dacă se trage din biata muncitoare ce-l lua la rost pe nu mai puţin sărmanul artist din fabula lui Alexandru Donici: „– Ai cântat? Îmi pare bine./ Acum joacă, dacă poţi,/ Iar la vară fă ca mine”.
