Emilian Galaicu-Păun

Fata aia zglobie care a ţâşnit cu sânii goi pe Champs Elysées – în ciuda unor măsuri de securitate draconice –, în faţa maşinii preşedintelui SUA Donald Trump, pe 11 noiembrie curent, în timpul ceremoniilor de comemorare a celor 100 de ani de la încheierea Marelui Război, cum îi zic francezii Primul Război Mondial, nu coboară din pânza lui Eugène Delacroix Libertatea conducând poporul, cel mult se revendică dintr-o mişcare feministă. Or, faptul că pe piept avea inscripţionat un mesaj din câteva cuvinte ar putea s-o transforme, în ochii unora, în body artist, ceea ce nu corespunde adevărului. Ţinta ei nu viza esteticul, ci sfidarea eticii – şi încă în faţa unui preşedinte cunoscut pentru opiniile sale misogine, pe care de altfel nici nu le prea ascunde, şi încă într-un moment delicat (e vorba, totuşi, de comemorarea unui război în care, pentru prima oară în istorie, numărul morţilor s-a numărat nu milioanele, vreo 20 de milioane de fapt), după ce actualul ministru de Interne (numit pe criterii politice, fără să fi avut o practică poliţienească în trecut) abia dacă şi-a intrat în pâine. Cum a reuşit să treacă fata aia de cordoanele de securitate, rămâne un mister a cărui dezlegare trebuie să le dea bătaie de cap autorităţilor franceze astăzi – mai ales astăzi! –, 13 noiembrie, când se împlinesc trei ani de la atentatele sângeroase din Paris care-au făcut peste o sută de morţi.

Cele mai simţite cuvinte nu ar fi în stare să reînvie victimele de acum trei ani, nici să le aline durerea pierderii tuturor celor care s-au pomenit fără o fiică, o mamă, o soră, un frate, un tată etc., etc. Dar aceleaşi cuvinte au puterea de a-i readuce, printre vii, pe toţi cei care s-au aflat pe 13 noiembrie 2015 într-un loc nepotrivit, într-un moment nefast. Dat fiind că ecoul acestei tragedii este, în tip, mult mai apropiat decât cel al Marelui Război din 1914 – 1918, sper că nici o militantă feministă nu-şi va face numărul „de ţâţe la vedere” (sigur, inscripţionate cu vreun mesaj politic) pe durata ceremoniilor de comemorare – Franţa nu duce lipsă de sărbători populare, tot atâtea ocazii de a te da în stambă. Minima decenţă ar trebui însă, cel puţin astăzi, să prevaleze.

Nu că aş avea ceva împotriva sânilor goi – de la pictura renascentistă şi până la plajele în care se face topless, priveliştea lor mă încântă. Ca să nu mai vorbim de poezie, unde un Grigore Vieru bunăoară îi rivalizează „liric” pe maeştrii penelului, de-ar fi să pomenesc doar acest catren: „Sânii tăi de lumină/ Cărei dragi amintiri,/ Cărui dor se închină?/ Se mai miră? Îi miri?...” (Dor). Cum însă am pornit de la un gest de revoltă – căci cum altfel trebui să citim ieşirea tinerei de pe Champs Elysées?! –, voi merge pe mâna ei, amintind că titlul iniţial al celebrului volum de debut al lui Geo Bogza, Jurnal de sex, apărut la Paris (sic!) în 1929, era – nici mai mult, nici mai puţin – Ţâţe. Care va să zică, istoria se repetă – acum în chip de farsă…

Rareori o poetă a mers mai departe, în scris şi în viaţă, cu „scrierea/spunerea de sine” ca Angela Marinescu (n. 8 iulie 1941, la Arad) – orice apariţie a acesteia, editorială sau publică, în cadrul unor lecturi (solo sau recitaluri colective), echivalează cu un autodafé, nu că şi-ar abjura credinţa absolută în poezie, ci prin felu-i expiator de a arde & renaşte din propria-i cenuşă. Am tot căutat o personalitate pe măsură, în lirica românească & universală, fără să fi găsit pe cineva care să stea alături de această Mare Doamnă a Poeziei româneşti, venind în literatură în straie de Cenuşăreasă (mai exact, în halat de tebecistă).

În cele ce urmează, vă propun câteva fragmente din interviul pe care Angela Marinescu l-a acordat dnei Alexandra-Georgiana Andrei, pentru Dilema veche, nr. 764, 2018:

„(…) Cel mai mare regret al vieţii mele a fost că părinţii mei au murit fără să ştie că fata lor a făcut ceva pe lumea asta. Ei credeau că au făcut o fată ratată, eu eram copilul lor nereuşit, incapabil să trăiască, să câştige, să-şi vadă de treabă şi aşa mai departe. Sora mea era cea care ţinea în mână toată familia. Sora mea l-a crescut pe fiul meu de la 3 la 19 ani. Sora mea era profesoară, lucra la un liceu, avea un salariu, şi-a îngrijit familia, nu a fost căsătorită niciodată, a fost şi ea bolnavă de plămâni, ea a îngrijit-o pe mama până la moarte, ea m-a îngrijit ăi pe mine în sensul că mi-a trimis bani, pentru că nu câştigam, nu câştigam nimic. Valoarea nu-mi era recunoscută, probabil că nici nu aveam valoare, num ai că acest lucru depindea şi de critica literară. M-au citit oare criticii? Eram atât de diferită faţă de colegii mei sau pur şi simplu debutul meu a fost o catastrofă?

Primul premiul l-am primit la 55 de ani, poate că începusem atunci să realizez ceva, dar nu foarte tare, m-am mirat puţin, ştiu că atunci când am primit premiul am zis aşa: «Acum sunt îndrăgostită de viaţă şi iubesc poezia; înainte, când eram tânără, eram îndrăgostită de poezie şi iubeam viaţa». Când ai ceva ce-i al tău, la modul absolut, iubeşti, dar când eşti îndrăgostită, eşti îndrăgostită de ceva ce nu ai. (…)

Eram aşa de prăbuşită în propria căutare a poeziei, încât nu-mi plăcea nimeni şi nimic. Îmi plăcea Celan, vai, ce versuri avea, Dumnezeule. Vreau să spun că am resimţit că fac sub-poezie, adică nu poezie clasică, nu poezie care să fie accesibilă, ci ceva mai puţin accesibil. Adică n-am vrut să fiu, până la capăt, descoperită, nu am simţit nevoia exhibării. (…)

Tot ce am învăţat era ce am învăţat în spitale. Şcoala m-a ajutat şi nu m-a ajutat. Pe mine nu mă putea influenţa nimic, în afara bolii. Am recidivat, la 19 ani şi jumătate, am fost găsită cu o altă cavernă. Iar am fost retrasă de la şcoală, iar m-au dus la Moroieni, iar am stat un an acolo (…) Pe la 22 de ani, bolnavă, m-am căsătorit cu Matei Gavril, şi atunci m-m dus la biserică şi m-am rugat să fiu cea mai mare poetă din lume. Că dacă tot nu-mi trece boala, măcar să fac şi eu ceva pe lumea asta. Eu credeam c-o să mor şi că n-am făcut nimic, c-o să mor aşa, fără să las vreo urmă. Dorinţa mea de a fi era foarte puternică, aveam o vitalitate foarte mare, în gândire, în felul meu de a fi, şi m-am rugat astfel în biserică. (…)

Mă gândesc la moarte de când mă ştiu, a intrat gândul morţii în mine aşa cum intră într-un om glontele. Sunt obsedată de moarte. Mi-e greu să accept că nu voi mai fi, că se duce totul şi gata. Fereastra prin care văd copaci şi frunze ce se zbat în lumină îmi dă o senzaţie de plăcere foarte mare, de odihnă. Am nevoie în poezie de tot mai multă frumuseţe care să mă distrugă.”

De fapt, întregul interVIU e de citit & citat integral, şi dacă pun punct aici e doar pentru a-i întârzia „sfârşitul”, căci – nu-i aşa? – „trebuie să ai o vitalitate exacerbată ca să poţi să scrii”. Scrie/trăieşte, Angela!