Emilian Galaicu-Păun

Însăşi limba franceză – nu doar cea vorbită la ora actuală, ci începând cu Evul Mediu timpuriu, mai exact cu secolul al XII-lea, când se pune prima piatră, la 1163, a catedralei Notre-Dame de Paris – ar trebui mobilizată pentru a da glas tragediei ce-a avut loc în seara zilei de luni, 15 aprilie, în plin centrul capitalei franceze, sub privirile milioanelor de oameni, unii grăbiţi să ajungă la faţa locului, alţii înmărmuriţi în faţa ecranelor TV. Deloc gratuită, această alăturare – atât limba franceză, cât şi Notre-Dame de Paris fac parte din patrimoniul umanităţii, prima tot mai încercată de asaltul englezei (se vorbeşte chiar despre frangleză!), cea din urmă supusă unor calamităţi istorice şi naturale (dacă nu cumva există şi o mână criminală în spatele dramei – chiar aşa: „Notre Drame de Paris”, a titrat Libération de azi – de pe Île de la Cité, dar despre asta încă-i devreme să ne pronunţăm, ancheta urmând să stabilească toate circumstanţele). Întâmplător sau nu, în aceeaşi seară preşedintele francez Emmanuel Macron urma să ţină un discurs despre starea naţiunii…

Titlul de mai sus reia, parafrazat, celebrul hit Le Temps des Cathédrales cu care începe opera Notre-Dame de Paris (premieră: 16 septembrie 1998, la Palais des congrès din Paris, pe versuri de Luc Plamondon, compozitor Riccardo Cocciante, punere în scenă de Gilles Maheu; jucată în 20 de ţări, în nouă limbi, pe 5 ianuarie 2019, a avut loc cea de-a 5000-a reprezentaţie, ceea ce constituie un record absolut în materie de comedii muzicale); după ce că edificarea catedralei a durat circa două secole, se vorbeşte deja de câteva decenii necesare pentru restaurarea acesteia, şi asta cu condiţia ca structura de rezistentă a monumentului să nu fi fost atacată în profunzime. Şi oricum, nu va mai fi niciodată aceeaşi – fie şi din cauza că nu creşte, peste noapte, o pădure de stejari seculari din care să faci o nouă şarpantă. Iată cum mi-o voi aminti pentru totdeauna, dintr-o imagine din toamna lui 2010, când greutatea monumentală a construcţiei era sublimată de turla en flèche adăugată de Viollet-le-Duc în 1864:

Vandalizarea Arcului de Triumf, spargerile & jafurile de pe Champs Elysées, distrugerea grilajului din Grădinile Tuileries, iar acum şi incendiul de la Notre-Dame de Paris – capitala franceză pare să treacă printr-o perioadă de grea încercări; or, toate aceste cumpene consună cu ceea ce se face pe lume, de-ar fi să ne amintim doar de distrugerea celor două sculpturi gigantice ale lui Buddha de către talibani, de-acum câţiva ani. Între timp, s-a anunţat o colectă în vederea restaurării catedralei, primele sume – de la cele mai modeste la unele depăşind 100 milioane de Euro – au şi fot vărsate, venite atât de la donatorii din Franţa, cât şi de la donatori din întreaga lume. În acest context sunt curios dacă şi patronul din Qatar al clubului de fotbal Paris Saint-Germain, omul de afaceri Nasser ben Ghanim al-Khelaïf, va da dovadă de generozitate – ierte-mi-se lipsa de corectitudine politică a întrebării mele. Echivalentul a câte transferuri de jucători de clasa lui Kylian Mbappé sau Neymar, vârfuri ale PSJ în mare formă, ar acoperi costurile de ridicare a unei noi turle en flèche?

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.

Între 11 şi 14 aprilie curent, la Chişinău are loc Salonul Internaţional de Carte pentru Copii şi Tineret, ediţia a XXIII-a, ceea ce înseamnă că săptămâna se va încheia frumos pentru puştii veniţi cu mic, cu mare – de mână cu părinţii sau însoţiţi de cadre didactice – la Centrul de Expoziţii MoldExpo, transformat preţ de patru zile într-un orăşel al cărţii. Adevărat, orăşelul se află la ceva distanţă de centrul capitalei (în paranteze amintesc că, acum nişte ani, Salonul se ţinea în incinta Teatrului „Licurici”), dar merită să devii cetăţean al acestuia, urmând îndemnul Eugeniei Bejan, preşedinta Secţiei Naţionale IBBY din Moldova: „Posibilitatea de a vizita expoziţia de carte şi a participa gratuit la diverse activităţi din cadrul Salonului a atras multe familii tinere, care înţeleg importanţa creşterii copiilor în preajma unei biblioteci a casei. Şi la ediţia curentă, conform tradiţiei, copiii vor primi în dar o carte-surpriză”.

• Lina Grâu

Şi eu, ce cărţi le-aş putea propune, pe lângă cele deja prezente la standul Editurii Cartier & la standul celorlalte edituri, din Republica Moldova şi România? Ce cărţi ar trebui să citeşti neapărat în copilărie, ca să fii vaccinat pentru toată viaţa împotriva prostiei & răutăţii umane? De ce titluri nu-ţi mai vine să te desparţi, recitindu-le la orice vârstă, adevărat cu alţi ochi? Care sunt cărţi de repetat copilăria?

* * * * * * *

Nu l-am înţeles niciodată pe Peter Pan; băiet fiind, şi deci… păduri cutreierând, nu-mi doream decât să cresc mare, peste noapte dacă ar fi fost cu putinţă, pentru a trăi ceea ce citisem – uneori cu anticipaţie – în cărţi. De unde să ştiu pe atunci că, odată crescut, nu copilăria aş vrea s-o repet, ci lecturile (unele, că de-alea cu octombrei şi pionieri-eroi eram sătul din şcoală!) acelei vârste, minunate fie şi pentru că se întâmplau prima oară. E ca şi cum după ce că tot m-am uitat printr-un binoclu, să-mi apropii viitorul, acum l-aş inversa spre a-mi apropria micile bucurii de altădată. În taină, sper să surprind chiar momentul când, fără să mă pună nimeni, întindeam mâna spre întâia carte aleasă cu bună ştiinţă – cum s-o fi numit oare? a cui o fi fiind? ce influenţă o fi avut asupra cititorului ce sta să se nască? Gestul acela întemeietor mi se pare de o importanţă vitală, iar reproducerea lui de-a lungul unei existenţă îi conferă acesteia (un plus de) sens.

Înainte de a deveni eu însumi părinte, dar fiind deja pe calea cea bună, prietenul meu Tânărul Tătic mi-a spus: „Întotdeauna îi dăruiesc copilului meu doar acele jucării cu care mi-ar fi dragă să mă joc chiar eu.” Întocmai cărţile pe care un adult le propune copiilor (săi) trebuie să-l fi fericit în primul rând pe el. (De unde şi un plus de responsabilitate în cazul scriitorilor pentru copii, adevăraţi părinţi spirituali unii, dar şi nişte nenorociţi de baby-killers în faşă, alţii!...) Nu-s chiar atât de multe, textele de plăcere ale copilăriei mele, iar faptul că majoritatea au fost citite într-o altă limbă decât cea maternă trebuie că şi-a spus cuvântul peste ani – la recitire, nu mai au acelaşi gust. Şi totuşi îmi lasă gura apă când mă gândesc la:

Aventurile lui Alice în Ţara Minunilor, de Lewis Carroll;

Pepi Ciorap-Lung, de Astrid Lingren;

Mowgli, de Rudyard Kipling;

Ivanhoe, de Walter Scott;

Ultimul mohican, de James Fenimore Cooper;

Trei muşchetari, de Alexadre Dumas;

Robinson Crusoe, de Daniel Defoe;

Mizerabilii, de Victor Hugo;

Insula misterioasă, de Jules Verne;

Micul Prinţ, de Antoine de Saint-Exupery.

Asemenea domnului grizonant căruia Amelie Poulin îi restituie „comoara copilăriei” într-o cutiuţa de metal găsită întâmplător, fiecare din aceste titluri îmi aduce aminte de ceva anume, şi totodată ele sunt ca fărâmele de pâine ale lui Hansel ce-i permit să se întoarcă acasă (iar mie, în timp), şi asta deoarece, spre deosebire de firimiturile din poveste, cu cât le „ciuguleşte” mai multă lume, cu atât mai abitir se înmulţesc, asemenea pâinilor lui Christos. Chiar aşa, lectura e pâinea lui Dumnezeu – cine nu înţelege asta riscă să rămână sărac cu duhul.

… dar împărtăşindu-vă lecturile mele din anii tineri, m-am surprins că sunt exact la vârsta la care Ion Creangă îşi scria, de zor, Amintiri din copilărie – o carte de o tristeţe sfâşietoare, pe nedrept lăsată pradă curriculumului şcolar ce-o descompune în mici episoade hazlii (La cireşe; La scăldat; Pupăza; Caprele Irinucăi ş.a.), şi care se cere citită dintr-o răsuflare (la fel cum el a scris-o, cu ultima suflare!), la timpul ei, adică… toată viaţa. Spun asta, ca să nu vă mire absenţa lui Ion Creangă pe lista de mai sus. M-am tot gândit ce alte titluri ale literaturii naţionale să trec în acest top-10, şi în afară de câteva poveşti (mai cu seamă Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte) n-am prea găsit. Fram, ursul polar al lui Cezar Petrescu, pinguinul Apolodo al lui Gellu Naum, motanul Arpagic al Anei Blandiana, la urma urmei cuşma lui Guguţă, de Spiridon Vangheli, vor fi crescut alţi copii, cu alte aduceri aminte, nu şi pe mine. Dacă ar fi să aleg totuşi un singur titlul, unul de sămânţă cum se zice, acesta ar fi Voinicul-cu-cartea-în-mână-născut, (cules) de Petre Ispirescu – încaltea de-ar încolţi! Deloc întâmplător, neamul ales e chiar neamul cărţii.

* * * * * * *

Cumplită armă, statistica – aflu că în 2018 în Republica Moldova au venit pe lume doar 33 de mii de nou-născuţi. Pentru comparaţie, în 1989 – anul când Dumnezeu a fost român, nu-i aşa?! – se năşteau 130 de mii. Să se fi iubit moldovenii mai puţin în ultimul deceniu? Nu cred. Mai degrabă se drăgostesc & fac copii pe alte meleaguri. Câţi dintre acestea vor învăţa să scrie şi să citească după Albinuţa lui Grigore Vieru?!

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.