Emilian Galaicu-Păun

455 la număr, împliniţi pe 23 aprilie – în aceeaşi zi cu Miguel de Cervantes, mai mare cu 17 ani, dar murind în acelaşi 1616 –, atât că anii-lumină (căci la ei se face referinţă în titlu) nu măsoară timpul, ci spaţiul. Or, Shakespeare s-a „globalizat” (şi nu mă refer neapărat la „Globe”, Teatrul său) de câteva secole, devenind pentru unii un canon, sau chiar centrul canonului (a se vedea, în acest sens, Harold Bloom, Canonul occidental), pentru absoluta majoritate un brad – acoperind ţări şi continente, traversând meridiane şi paralele, unul din cei patru evanghelişti ai literelor europene, alături de Dante, Cervantes şi Goethe.

Inspirată, ideea Bibliotecii Naţionale din Chişinău de a inaugura pe 19 aprilie curent, în chiar Ziua Uşilor Deschise, o expoziţie de carte consacrată geniului britanic, aceasta conţinând ediţii vechi, de-acum 2-3 secole, dar şi unele recente, precum şi traduceri în diferite limbi – deloc retoric, mă întreb dacă există oare vreo limbă, având o cât de mică tradiţie literară, în care acesta să nu fi fost tradus – din opera shakespeariană. Invitat să le vorbesc studenţilor de la Facultatea de limbi moderne despre Shakespeare, recunosc că într-o primă fază aproape că m-am pierdut, în faţa imensităţii subiectului; abia după ce l-am circumscris unui perimetru „canonic” (pe urmele lui Harold Bloom, se-nţelege), m-am aventurat să-i antrenez într-o călătorie imaginară a formelor – iar drept compas şi busolă, dar şi Stea Polară, mi-a servit sonetul.

Inventat de Giacomo da Lentini (1210 – 1260), autor a 16 cântece şi 22 de sonete, apoi cultivat de Dante (1265 – 1321) şi adus la desăvârşire de Petrarca (1304 – 1374) în forma care-l consacră (2 catrene cu rimă îmbrăţişată + 2 terţine cu rimă variabilă), ce face Shakespeare (1564 – 1616) cu acest giuvaier poetic? Îl demontează şi îl reface după propria pricepere – 3 catrene cu rime încrucişate + un diptic cu rime împerecheate care „trage morala” textului. Astfel că, odată apărute cele 154 sonete ale sale, se vorbeşte despre sonetul dantesc (sau petrarchist) şi sonetul shakespearian – şi unul, şi altul fiind în chiar inima canonului.

Gheorghe Asachi, în 1821, apoi Eminescu (autor a 31 de sonete), Macedonski, Ion Pillat, Coşbuc, Ştefan Aug. Doinaş, Mihai Ursachi, Şerban Foarţă, Emil Brumaru ş.a. se numără printre cultivatorii cei mai iscusiţi ai sonetului (dantesc/petrarchist – se cuvine de precizat), dar abia Vasile Voiculescu (1884 – 1963) a avut fericita idee să „clintească” tradiţia locală, mutându-se pe celălalt picior (de vers, cum altfel?!), odată cu Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară de V. Voiculescu, apărute postum în 1964, cu o prefaţă de Perpessicius. Pe cât de temerar gestul, pe atât de singular – sonetul shakespearian continuă să fie rara avis în poezia română contemporană, privilegiat fiind sonetul dantesc/petrarchist: Vasile Romanciuc şi Arcadie Suceveanu – pentru a da numele unor poeţi-giuvaiergii din Basarabia – stau mărturie în acest sens.

Despre toate acestea – şi multe altele – le-am vorbit studenţilor de la Limbi moderne, preţ de o lecţie academică, iar ca să le intre mai lesne în cap, mi-am încheiat discursul cu… un sonet (se putea altfel?!) de extracţie proprie, dantesc ca formă, dar shakespearian în intenţie, pe care, cu voia Domniilor Voastre, îl reproduc în cele ce urmează.

* * * * * * *

Sonet la fix

Însăşi limba franceză – nu doar cea vorbită la ora actuală, ci începând cu Evul Mediu timpuriu, mai exact cu secolul al XII-lea, când se pune prima piatră, la 1163, a catedralei Notre-Dame de Paris – ar trebui mobilizată pentru a da glas tragediei ce-a avut loc în seara zilei de luni, 15 aprilie, în plin centrul capitalei franceze, sub privirile milioanelor de oameni, unii grăbiţi să ajungă la faţa locului, alţii înmărmuriţi în faţa ecranelor TV. Deloc gratuită, această alăturare – atât limba franceză, cât şi Notre-Dame de Paris fac parte din patrimoniul umanităţii, prima tot mai încercată de asaltul englezei (se vorbeşte chiar despre frangleză!), cea din urmă supusă unor calamităţi istorice şi naturale (dacă nu cumva există şi o mână criminală în spatele dramei – chiar aşa: „Notre Drame de Paris”, a titrat Libération de azi – de pe Île de la Cité, dar despre asta încă-i devreme să ne pronunţăm, ancheta urmând să stabilească toate circumstanţele). Întâmplător sau nu, în aceeaşi seară preşedintele francez Emmanuel Macron urma să ţină un discurs despre starea naţiunii…

Titlul de mai sus reia, parafrazat, celebrul hit Le Temps des Cathédrales cu care începe opera Notre-Dame de Paris (premieră: 16 septembrie 1998, la Palais des congrès din Paris, pe versuri de Luc Plamondon, compozitor Riccardo Cocciante, punere în scenă de Gilles Maheu; jucată în 20 de ţări, în nouă limbi, pe 5 ianuarie 2019, a avut loc cea de-a 5000-a reprezentaţie, ceea ce constituie un record absolut în materie de comedii muzicale); după ce că edificarea catedralei a durat circa două secole, se vorbeşte deja de câteva decenii necesare pentru restaurarea acesteia, şi asta cu condiţia ca structura de rezistentă a monumentului să nu fi fost atacată în profunzime. Şi oricum, nu va mai fi niciodată aceeaşi – fie şi din cauza că nu creşte, peste noapte, o pădure de stejari seculari din care să faci o nouă şarpantă. Iată cum mi-o voi aminti pentru totdeauna, dintr-o imagine din toamna lui 2010, când greutatea monumentală a construcţiei era sublimată de turla en flèche adăugată de Viollet-le-Duc în 1864:

Vandalizarea Arcului de Triumf, spargerile & jafurile de pe Champs Elysées, distrugerea grilajului din Grădinile Tuileries, iar acum şi incendiul de la Notre-Dame de Paris – capitala franceză pare să treacă printr-o perioadă de grea încercări; or, toate aceste cumpene consună cu ceea ce se face pe lume, de-ar fi să ne amintim doar de distrugerea celor două sculpturi gigantice ale lui Buddha de către talibani, de-acum câţiva ani. Între timp, s-a anunţat o colectă în vederea restaurării catedralei, primele sume – de la cele mai modeste la unele depăşind 100 milioane de Euro – au şi fot vărsate, venite atât de la donatorii din Franţa, cât şi de la donatori din întreaga lume. În acest context sunt curios dacă şi patronul din Qatar al clubului de fotbal Paris Saint-Germain, omul de afaceri Nasser ben Ghanim al-Khelaïf, va da dovadă de generozitate – ierte-mi-se lipsa de corectitudine politică a întrebării mele. Echivalentul a câte transferuri de jucători de clasa lui Kylian Mbappé sau Neymar, vârfuri ale PSJ în mare formă, ar acoperi costurile de ridicare a unei noi turle en flèche?

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.