Emilian Galaicu-Păun

Cu două zile înainte de asasinarea lui Martin Luther King (15 ianuarie 1929 – 4 aprilie 1968; Laureat al Premiului Nobel pentru Pace, 1964), şi anume pe 2 aprilie, visul predicatorului american de culoare (renumitul „I have a dream”) s-a mai împlinit o dată, în cel de-al treilea ca importanţă oraş din Statele Unite ale Americii: primarul nou ales al metropolei este o femeie de culoare (dar şi lesbiană; or, asta ţine de viaţa ei privată), Lori Lightfoot, aceasta impunându-se în faţa unei alte femei afro-americane, Toni Preckwinkle.

Nu voi comenta semnificaţia acestui eveniment nu atât local, cât planetar – de vreme ce toate agenţiile de presă din lume i-au consacrat timp şi spaţiu; mă voi întoarce însă cu faţa la trecut, luându-l drept ghid pe marele istoric francez Michel Pastoureau, autor al studiului Negru. Istoria unei culori, Cartier, 2012, spre a urmări ascensiunea culorii negre în imaginarul creştin. Trec peste regina din Saba, personaj biblic de mare importanţă; amintesc în treacăt că unul dintre cei trei magi veniţi să se închine pruncului Iisus „trebuia să fie negru; în mod firesc, este cel care incarnează Africa: Balthazar, a cărui piele devine închisă la culoare în cea de a doua jumătate a secolului al XIV-lea”. Deja „în cea de a doua jumătate a secolului al XV-lea, prezenţa unui negru în sânul triadei devine sistematică. Textele explică faptul că Balthazar, cel mai tânăr dintre cei trei regi, descinde din Ham, fiul lui Noe, şi că domneşte peste o ţară unde bărbaţii şi femeile au pielea arsă de soare, asemenea celei a logodnicei din Cântarea cântărilor”.

Există însă un sfânt venerat de întreg Occidentul, Sfântul Mauriciu, care pe la mijlocul secolului al XIII-lea începe să fie reprezentat „cu pielea neagră, arhetipul africanului creştin”. Iată, în câteva cuvinte, istoria lui:

„De origine coptă, Mauriciu era conducătorul unei importante legiuni romane recrutate din Egiptul de Sus şi venite să lupte pe limes, în inima Alpilor. Soldat viteaz, el îi înfruntă pe barbari şi slujeşte cu devotament Roma. Dar fiind creştin, refuză să aducă sacrificii zeilor păgâni şi, pe la sfârşitul secolului al III-lea, sub împăratul Maximilian, moare cu moarte de martir împreună cu toţi soldaţii săi în regiunea Agaunum, în Valais. Este punctul de plecare al unui cult care va merge în crescendo de-a lungul întregului Ev Mediu. În Agaunum, o abaţie importantă păstrează relicvele sfântului şi constituie scopul unuia dintre cele mai importante pelerinaje din toată Creştinătatea occidentală. Admirat pentru vitejia sa, fidelitatea sa faţă de împărat şi fermitatea sa întru credinţa lui Christ, Mauriciu a fost ales în secolul al XII-lea patron spiritual al cavalerilor: el împarte acest rol prestigios cu Sfântul Mihail şi Sfântul Gheorghe. Dar pe măsură ce se dezvoltă cultul său şi iconografia sa, înfăţişarea i se modifică. La început alb la culoare şi având o faţă europeană, Mauriciu se va africaniza puţin câte puţin în imagini şi în opere de artă, care doresc să amintească despre originile lui nubiene. Pielea sa se întunecă, trăsăturile sale se transformă, dar, departe de a-i dăuna, această mutaţie, de neconceput cu două secole mai devreme, accentuează prestigiul acestuia: sfântul patron al cavalerilor va fi de-acum înainte un om negru, exprimându-şi splendid negritudinea. Unul dintre cele mai vechi şi mai admirabile exemple ale acestei transformări se vede în catedrala din Magdeburg, în Germania orientală: o statuie de gresie, plasată de-a lungul peretelui lateral sudic al corului, îl reprezintă pe Sfântul Mauriciu drept cavaler, îmbrăcat într-o magnifică cămaşă de zale ce lasă să i se vadă doar faţa: faţa unui african. Această sculptură singulară […] inaugurează o serie abundentă de statui ce-l reprezintă astfel, drept cavaler negru, până în zorii timpurilor moderne. […]

Probabil că anume pielea neagră a sfântului – strălucitoare şi indelebilă, deşi era atât de greu să vopseşti în negru – este cea care, la sfârşitul secolului al XIII-lea, i-a făcut pe boiangii să-l aleagă drept patron spiritual. În rest, în icoane şi în imaginarul colectiv, Mauriciu datorează fără doar şi poate această culoare a pielii numelui său, cât şi originii sale africane: pentru societatea medievală, trecerea de la Mauritius la maurus (negru) este o trecere aproape obligatorie – un om numit Mauriciu nu putea să nu fie negru.”

Revenind în zilele noastre, constat că, la auz, numele nu (întotdeauna) au culoare – poate de aceea mass-media a insistat atât de mult pe victoria unei femei de culoare (în confruntarea cu o altă femeie de culoare!) în cursa pentru primăria Chicago. Dacă doamna Lori Lightfoot ar mai fi şi francofonă (poate că este, nu am de unde să ştiu), le-ar putea adresa turiştilor din Hexagon, dar şi din Quebecul învecinat, următoarea urare: „Soyez les bienvenues à Chicago”.

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.

Ultima săptămână a lui martie 2019 – luni, 25, Gala Premiilor UNITEM; miercuri, 27, Ziua Internaţională a Teatrului, dar şi ziua Unirii Basarabiei cu România; vineri, 29, dată la care Regatul Unit al Marii Britanii ar fi trebuit să părăsească Uniunea Europeană (şi n-are s-o facă, pe moment); sâmbătă, 30, spre duminică, 31, trecerea la ora de vară. Dat fiind că am făcut parte din Juriul de Selecţie, luni, 25 martie, am fost prezent la Gala UNITEM, înmânând Premiul „Valeriu Cupcea” actriţei Ludmila Gheorghiţă, artistă emerită, Teatrul Naţional „Satiricus”. Iar în calitate de om de litere, am fost intervievat de revista bucureşteană Caţavencu, a propos de Centenarul Unirii. În cele ce urmează, vă propun o secvenţă, nu înainte de a-i mulţumi prozatorului Cristian Teodorescu pentru că, vorba vine, „mi-a ridicat la fileu” întrebările, una şi una.

„…acum e rândul Statelor să se ridice la puterea de Culturi!”

– Cine mai vorbește despre unire în Republica Moldova și cine mai crede în ea, deși Basarabia a fost prima care a votat pentru unirea cu România?

– De vorbit, vorbesc mulţi – unii evocând Unirea ca o sperietoare (aceeaşi, de vreo trei decenii încoace), alţii prefăcând-o în Deus ex machina (în sens de… maşină de vot), la care se adaugă şi cei ce o proiectează ca pe-un fel de Dacia Renault de producţie locală, unde Dacia = România, iar Renault, Uniunea Europeană. Să începem însă prin a-i cinsti pe intelectualii ardeleni, cei care au înfăptuit mai întâi Unirea în capetele elitelor basarabene de la 1917-1918, ca apoi tot domniile lor, ardelenii, să încheie cercul pe 1 decembrie 1918, deja la Alba Iulia, făurind astfel „România dodoloaţă”. Adevărata întrebare este ce se face în acest sens, şi aici înclin să cred că cei care au creat, în toţi aceşti ani, un acelaşi areal naţional, de limbă şi cultură – câteva edituri din Chişinău, în topul celor mai valoroase edituri româneşti la Gaudeamus & Bookfest; festivalurile de teatru & de muzică, reunind colective de-o parte şi de alta a Prutului; vernisări comune ale artisticilor plastici etc., etc. –, tocmai aceştia au înfăptuit Unirea „în spirit”; din păcate, partea cu „în literă” ţine de oamenii politici – mă întreb dacă avem la ora actuală bărbaţi ai neamului de anvergura celor de la 1918…

– Cum a fost de Centenar la Chișinău?

– Nicicum. Adică au avut loc tot soiul de simpozioane, adunări, festivităţi, manifestări, dar în aer nu plutea Unirea, atmosfera fiind – tot mai apăsătoare – cea a unei ţări captive & depopulate. Mă întreb dacă se putea altfel, după anularea rezultatelor alegerilor municipale din Chişinău, în urma cărora ieşise învingător – în ciuda tuturor sondajelor – candidatul opoziţiei, Andrei Năstase?! Pe de-altă parte, Bucureştiul oficial, cu un PSD subminând din interior instituţiile statului de drept, n-a prea oferit un model demn de urmat, mai ales după protestele din 10 august care s-au lăsat cu călcarea în picioare a manifestanţilor. Iertată-mi fie gura păcătosului, frică mi-i că şi mass-media a făcut mai mult tam-tam (dar şi mişto!) apropo de preluarea de către România a preşedinţiei UE în primul semestru al lui 2019 decât cu privire la Centenarul fondării Statului român modern.

– Ce înseamnă să fii patriot în Republica Moldova?

– După mine, să fii un bun român – ceea ce nu-i exclude pe cei care-şi zic moldoveni din talpă, câtă vreme nu se întorc împotriva neamului în general (faimoasa „palmă a jandarmului român”, din interbelic, cântărind mai greu decât deportările, lagărele staliniste & foametea organizată din ’46 etc. din perioada sovietică). Or, când vine vorba de stat – căci mă întrebi despre Republica [Moldova] –, mă tem că sunt ultimul care să dau lecţii de patriotism, şi asta deoarece existenţa însăşi a acestuia mi se pare o aberaţie istorică (din pdv al dreptului internaţional, RM se trage de la Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească, iar acest [ma]RASSM va face, la rându-i, în câţiva ani un Centenar), pe care – hélas! – România (lui Iliescu, la acea oră) s-a grăbit – prima! – să-l recunoască (spre deosebire de Grecia, care abia acum recunoaşte Macedonia de Nord, şi numai după ce aceasta şi-a schimbat numele). Şi încă, am un paşaport (moldovenesc), dar abia cărţile mele (româneşti) spun ceva despre identitatea mea naţională & culturală, şi graţie lor am ajuns – mult înaintea liberalizării regimului de vize! – pe diferite meridiane, fizic, dar şi tradus în peste 20 de limbi.

(…)

– Cum e, de fapt, cu ideea asta (de mulți uitată!) două țări, o singură cultură?

– Dacă-i adevărat că „ideile beau sânge”, aceasta suferă de hemoragie – într-adevăr, de la o vreme nu se mai vorbeşte despre „cele două state româneşti”, şi tot mai puţin aud formula „două ţări, o singură cultură”. Dar nici realitatea nu-ţi vine în întâmpinare, cel puţin dinspre cele două capitale. Pe teren însă, tot ce s-a creat temeinic în Basarabia anilor 1990 – 2018 ţine de aceeaşi cultură – românească –, în varii expresii & formule. În câteva rânduri, artiştii moldoveni sunt cei care au dat tonul. Altfel spus, arealul cultural românesc este mult mai vast decât cele „două ţări (româneşti)”; acum e rândul Statelor să se ridice la puterea de Culturi!

(…)

– Crezi că generația noastră va apuca Unirea?

– Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.