Emilian Galaicu-Păun

Între 11 şi 14 aprilie curent, la Chişinău are loc Salonul Internaţional de Carte pentru Copii şi Tineret, ediţia a XXIII-a, ceea ce înseamnă că săptămâna se va încheia frumos pentru puştii veniţi cu mic, cu mare – de mână cu părinţii sau însoţiţi de cadre didactice – la Centrul de Expoziţii MoldExpo, transformat preţ de patru zile într-un orăşel al cărţii. Adevărat, orăşelul se află la ceva distanţă de centrul capitalei (în paranteze amintesc că, acum nişte ani, Salonul se ţinea în incinta Teatrului „Licurici”), dar merită să devii cetăţean al acestuia, urmând îndemnul Eugeniei Bejan, preşedinta Secţiei Naţionale IBBY din Moldova: „Posibilitatea de a vizita expoziţia de carte şi a participa gratuit la diverse activităţi din cadrul Salonului a atras multe familii tinere, care înţeleg importanţa creşterii copiilor în preajma unei biblioteci a casei. Şi la ediţia curentă, conform tradiţiei, copiii vor primi în dar o carte-surpriză”.

• Lina Grâu

Şi eu, ce cărţi le-aş putea propune, pe lângă cele deja prezente la standul Editurii Cartier & la standul celorlalte edituri, din Republica Moldova şi România? Ce cărţi ar trebui să citeşti neapărat în copilărie, ca să fii vaccinat pentru toată viaţa împotriva prostiei & răutăţii umane? De ce titluri nu-ţi mai vine să te desparţi, recitindu-le la orice vârstă, adevărat cu alţi ochi? Care sunt cărţi de repetat copilăria?

* * * * * * *

Nu l-am înţeles niciodată pe Peter Pan; băiet fiind, şi deci… păduri cutreierând, nu-mi doream decât să cresc mare, peste noapte dacă ar fi fost cu putinţă, pentru a trăi ceea ce citisem – uneori cu anticipaţie – în cărţi. De unde să ştiu pe atunci că, odată crescut, nu copilăria aş vrea s-o repet, ci lecturile (unele, că de-alea cu octombrei şi pionieri-eroi eram sătul din şcoală!) acelei vârste, minunate fie şi pentru că se întâmplau prima oară. E ca şi cum după ce că tot m-am uitat printr-un binoclu, să-mi apropii viitorul, acum l-aş inversa spre a-mi apropria micile bucurii de altădată. În taină, sper să surprind chiar momentul când, fără să mă pună nimeni, întindeam mâna spre întâia carte aleasă cu bună ştiinţă – cum s-o fi numit oare? a cui o fi fiind? ce influenţă o fi avut asupra cititorului ce sta să se nască? Gestul acela întemeietor mi se pare de o importanţă vitală, iar reproducerea lui de-a lungul unei existenţă îi conferă acesteia (un plus de) sens.

Înainte de a deveni eu însumi părinte, dar fiind deja pe calea cea bună, prietenul meu Tânărul Tătic mi-a spus: „Întotdeauna îi dăruiesc copilului meu doar acele jucării cu care mi-ar fi dragă să mă joc chiar eu.” Întocmai cărţile pe care un adult le propune copiilor (săi) trebuie să-l fi fericit în primul rând pe el. (De unde şi un plus de responsabilitate în cazul scriitorilor pentru copii, adevăraţi părinţi spirituali unii, dar şi nişte nenorociţi de baby-killers în faşă, alţii!...) Nu-s chiar atât de multe, textele de plăcere ale copilăriei mele, iar faptul că majoritatea au fost citite într-o altă limbă decât cea maternă trebuie că şi-a spus cuvântul peste ani – la recitire, nu mai au acelaşi gust. Şi totuşi îmi lasă gura apă când mă gândesc la:

Aventurile lui Alice în Ţara Minunilor, de Lewis Carroll;

Pepi Ciorap-Lung, de Astrid Lingren;

Mowgli, de Rudyard Kipling;

Ivanhoe, de Walter Scott;

Ultimul mohican, de James Fenimore Cooper;

Trei muşchetari, de Alexadre Dumas;

Robinson Crusoe, de Daniel Defoe;

Mizerabilii, de Victor Hugo;

Insula misterioasă, de Jules Verne;

Micul Prinţ, de Antoine de Saint-Exupery.

Asemenea domnului grizonant căruia Amelie Poulin îi restituie „comoara copilăriei” într-o cutiuţa de metal găsită întâmplător, fiecare din aceste titluri îmi aduce aminte de ceva anume, şi totodată ele sunt ca fărâmele de pâine ale lui Hansel ce-i permit să se întoarcă acasă (iar mie, în timp), şi asta deoarece, spre deosebire de firimiturile din poveste, cu cât le „ciuguleşte” mai multă lume, cu atât mai abitir se înmulţesc, asemenea pâinilor lui Christos. Chiar aşa, lectura e pâinea lui Dumnezeu – cine nu înţelege asta riscă să rămână sărac cu duhul.

… dar împărtăşindu-vă lecturile mele din anii tineri, m-am surprins că sunt exact la vârsta la care Ion Creangă îşi scria, de zor, Amintiri din copilărie – o carte de o tristeţe sfâşietoare, pe nedrept lăsată pradă curriculumului şcolar ce-o descompune în mici episoade hazlii (La cireşe; La scăldat; Pupăza; Caprele Irinucăi ş.a.), şi care se cere citită dintr-o răsuflare (la fel cum el a scris-o, cu ultima suflare!), la timpul ei, adică… toată viaţa. Spun asta, ca să nu vă mire absenţa lui Ion Creangă pe lista de mai sus. M-am tot gândit ce alte titluri ale literaturii naţionale să trec în acest top-10, şi în afară de câteva poveşti (mai cu seamă Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte) n-am prea găsit. Fram, ursul polar al lui Cezar Petrescu, pinguinul Apolodo al lui Gellu Naum, motanul Arpagic al Anei Blandiana, la urma urmei cuşma lui Guguţă, de Spiridon Vangheli, vor fi crescut alţi copii, cu alte aduceri aminte, nu şi pe mine. Dacă ar fi să aleg totuşi un singur titlul, unul de sămânţă cum se zice, acesta ar fi Voinicul-cu-cartea-în-mână-născut, (cules) de Petre Ispirescu – încaltea de-ar încolţi! Deloc întâmplător, neamul ales e chiar neamul cărţii.

* * * * * * *

Cumplită armă, statistica – aflu că în 2018 în Republica Moldova au venit pe lume doar 33 de mii de nou-născuţi. Pentru comparaţie, în 1989 – anul când Dumnezeu a fost român, nu-i aşa?! – se năşteau 130 de mii. Să se fi iubit moldovenii mai puţin în ultimul deceniu? Nu cred. Mai degrabă se drăgostesc & fac copii pe alte meleaguri. Câţi dintre acestea vor învăţa să scrie şi să citească după Albinuţa lui Grigore Vieru?!

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.

Cu două zile înainte de asasinarea lui Martin Luther King (15 ianuarie 1929 – 4 aprilie 1968; Laureat al Premiului Nobel pentru Pace, 1964), şi anume pe 2 aprilie, visul predicatorului american de culoare (renumitul „I have a dream”) s-a mai împlinit o dată, în cel de-al treilea ca importanţă oraş din Statele Unite ale Americii: primarul nou ales al metropolei este o femeie de culoare (dar şi lesbiană; or, asta ţine de viaţa ei privată), Lori Lightfoot, aceasta impunându-se în faţa unei alte femei afro-americane, Toni Preckwinkle.

Nu voi comenta semnificaţia acestui eveniment nu atât local, cât planetar – de vreme ce toate agenţiile de presă din lume i-au consacrat timp şi spaţiu; mă voi întoarce însă cu faţa la trecut, luându-l drept ghid pe marele istoric francez Michel Pastoureau, autor al studiului Negru. Istoria unei culori, Cartier, 2012, spre a urmări ascensiunea culorii negre în imaginarul creştin. Trec peste regina din Saba, personaj biblic de mare importanţă; amintesc în treacăt că unul dintre cei trei magi veniţi să se închine pruncului Iisus „trebuia să fie negru; în mod firesc, este cel care incarnează Africa: Balthazar, a cărui piele devine închisă la culoare în cea de a doua jumătate a secolului al XIV-lea”. Deja „în cea de a doua jumătate a secolului al XV-lea, prezenţa unui negru în sânul triadei devine sistematică. Textele explică faptul că Balthazar, cel mai tânăr dintre cei trei regi, descinde din Ham, fiul lui Noe, şi că domneşte peste o ţară unde bărbaţii şi femeile au pielea arsă de soare, asemenea celei a logodnicei din Cântarea cântărilor”.

Există însă un sfânt venerat de întreg Occidentul, Sfântul Mauriciu, care pe la mijlocul secolului al XIII-lea începe să fie reprezentat „cu pielea neagră, arhetipul africanului creştin”. Iată, în câteva cuvinte, istoria lui:

„De origine coptă, Mauriciu era conducătorul unei importante legiuni romane recrutate din Egiptul de Sus şi venite să lupte pe limes, în inima Alpilor. Soldat viteaz, el îi înfruntă pe barbari şi slujeşte cu devotament Roma. Dar fiind creştin, refuză să aducă sacrificii zeilor păgâni şi, pe la sfârşitul secolului al III-lea, sub împăratul Maximilian, moare cu moarte de martir împreună cu toţi soldaţii săi în regiunea Agaunum, în Valais. Este punctul de plecare al unui cult care va merge în crescendo de-a lungul întregului Ev Mediu. În Agaunum, o abaţie importantă păstrează relicvele sfântului şi constituie scopul unuia dintre cele mai importante pelerinaje din toată Creştinătatea occidentală. Admirat pentru vitejia sa, fidelitatea sa faţă de împărat şi fermitatea sa întru credinţa lui Christ, Mauriciu a fost ales în secolul al XII-lea patron spiritual al cavalerilor: el împarte acest rol prestigios cu Sfântul Mihail şi Sfântul Gheorghe. Dar pe măsură ce se dezvoltă cultul său şi iconografia sa, înfăţişarea i se modifică. La început alb la culoare şi având o faţă europeană, Mauriciu se va africaniza puţin câte puţin în imagini şi în opere de artă, care doresc să amintească despre originile lui nubiene. Pielea sa se întunecă, trăsăturile sale se transformă, dar, departe de a-i dăuna, această mutaţie, de neconceput cu două secole mai devreme, accentuează prestigiul acestuia: sfântul patron al cavalerilor va fi de-acum înainte un om negru, exprimându-şi splendid negritudinea. Unul dintre cele mai vechi şi mai admirabile exemple ale acestei transformări se vede în catedrala din Magdeburg, în Germania orientală: o statuie de gresie, plasată de-a lungul peretelui lateral sudic al corului, îl reprezintă pe Sfântul Mauriciu drept cavaler, îmbrăcat într-o magnifică cămaşă de zale ce lasă să i se vadă doar faţa: faţa unui african. Această sculptură singulară […] inaugurează o serie abundentă de statui ce-l reprezintă astfel, drept cavaler negru, până în zorii timpurilor moderne. […]

Probabil că anume pielea neagră a sfântului – strălucitoare şi indelebilă, deşi era atât de greu să vopseşti în negru – este cea care, la sfârşitul secolului al XIII-lea, i-a făcut pe boiangii să-l aleagă drept patron spiritual. În rest, în icoane şi în imaginarul colectiv, Mauriciu datorează fără doar şi poate această culoare a pielii numelui său, cât şi originii sale africane: pentru societatea medievală, trecerea de la Mauritius la maurus (negru) este o trecere aproape obligatorie – un om numit Mauriciu nu putea să nu fie negru.”

Revenind în zilele noastre, constat că, la auz, numele nu (întotdeauna) au culoare – poate de aceea mass-media a insistat atât de mult pe victoria unei femei de culoare (în confruntarea cu o altă femeie de culoare!) în cursa pentru primăria Chicago. Dacă doamna Lori Lightfoot ar mai fi şi francofonă (poate că este, nu am de unde să ştiu), le-ar putea adresa turiştilor din Hexagon, dar şi din Quebecul învecinat, următoarea urare: „Soyez les bienvenues à Chicago”.

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.