Linkuri accesibilitate

Emilian Galaicu-Păun

Nu i-au ajuns opt ani să ajungă la 70. Pe 27 iunie 2012, poeta Valeria Grosu pleca la cele veşnice, la doar 62 de ani împliniţi, pe 22 iunie. Pierdeam un suflet geamăn (suntem născuţi în aceeaşi zi, la distanţă de 14 ani!), dar şi un artist în toată puterea cuvântului, discret în viaţa de zi cu zi, dar de mare forţă în scrierile sale. Întâmplarea – norocoasă pentru ambii – face că i-am fost redactor de carte la ultimul său volum, pe care-l recitesc uneori, cu tocul în mână, după atâţia ani în care poezia Valeriei Grosu n-a făcut niciun rid (şi nici prea multe rânduri ale criticilor & istoricilor literari, din păcate)…

* * * * * * *

Un ochi grăbit, (de)format de estetica videoclipului şi antrenat să ia parte/ să reziste la asaltul publicităţii, nu are ce căuta în universul poetic al Valeriei Grosu: nu tu imagini şocante, nici tehnici (avan- sau post-"...iste") de ultimă urmă, ca să nu mai vorbim de caracterul agresiv-ademenitor, de spot publicitar, al atâtor producţii versificate ce-au umplut – să dea peste margini! – paginile revistelor literare de azi. Nici postura comodă de turist cultural – "Am venit, am văzut, am filmat!" – nu i se potriveşte cititorului liricii autoarei Schimbării la faţă, fiindcă, de bună seamă, nu-i poţi frunzări cartea cum ai parcurge un ghid al monumentelor istorice sau catalogul unei expoziţii cu vânzare/ licitaţii cu strigare. Poezia sa are nevoie de timp, atât pentru scriere, cât şi pentru lectură. Acum, şi pentru o relectură temeinică, pornind de la ultima ei carte antumă. Apărută la distanţă de 12 ani de la volumul precedent, Miere eretică, Cartier, 2002, strângea laolaltă textele de după Schimbarea la faţă, în total 40, după numărul sfinţilor sau al anilor de rătăcire prin deşert (nu cred că poeta şi-a propus dinadins să urmeze o anumită simbolistică a cifrelor, doar că, în cazul scrierilor autentice, lucrurile se întâmplă ca de la sine, astfel încât devin posibile mai multe grile de lectură). De la primul ("Cine eşti?") la ultimul ("Mai sunt") poem, o veşnică "luare de la capăt" ("a ungherelor" – precizează autoarea), un neîntrerupt "şir rulant" ("de alarmate semnale" – de la Valeria Grosu citire), acelaşi "înconjur" ("al celor trei gropi" – idem.), aceeaşi "spirală" ("vibrând în cercuri de înălţare" – ibid.) imprimă volumului un ritm de quete intermittente, cu vagi rezonanţe ecleziastice. Exemplară, în acest sens, este "Alergare în cerc":

Cercul în care alerg ca şi cum nu există.

Este zi şi noapte ziua şi noaptea

interminabila ultimă sută de metri

voinţa de a te lăsa siluit de regulile ei

umbra-ţi fugind diformă

proiectată la fel pe aceleaşi porţiuni de distanţă

luarea de la capăt a ungherelor

spre care coteşti în goană

oglinda rezonanţa ei de sticlă pisată

în încheieturile fiinţei tale din carne şi oase

somnul vasta sală de antrenament

plină de ecouri

al cărei final deschis e, totodată, o sugestie de a citi poezia "în oglindă", de la cap la coadă (singurul punct se află chiar după primul vers, ceea ce vrea să însemne că acesta ar putea fi la fel de bine şi ultimul). Or, principiul "clepsidrei" funcţionează şi la nivelul întregului volum, textul citat mai sus, bunăoară, "curgând" în "Sens invers". Alte corespondenţe "răsturnate" sunt lesne de stabilit, la o recitire – în sens invers – a volumului. În cazul poetei "divinei singurătăţi", nu-i vorba de un principiu formal (repet – Valeria Grosu nu este un virtuoz al limbajului, ba chiar, la un moment dat, simte nevoia să ia o anumită distanţă faţă de "simple(le) trucuri cu tropi dresaţi"), ci de o asumare fiinţială a materiei vii, de la cele mai umile făpturi la Unul-născut-nu-făcut, ca-n acest tulburător "Exod" din care se desprinde un alt fel de a spune "Nimic nu este altceva", mai puţin ritos: "Mânjii întâi, născuţi în abator,/ fiindcă eu întârziam să mă nasc,/ mieii veniţi în lume/ atârnând de grindă cu capul în jos,/ fiindcă n-am trezit pe Dumnezeu cu urletul meu/ ci am scâncit tremurând îmbrobonată de sânge,/ puii de curcă, lungani, caraghioşi/ vânturaţi cu lingura în ciorba cu palide stele./ Apoi pisicile mâncându-mi flutirii./ Apoi grădina înghiţindu-mi pisicile./ Apoi crucea şi Tu în ea pironit,/ evaziv, prelins aproape de tot în lemnul tămâios (...)". Dacă ar fi să rezumăm într-o formulă această atitudine existenţială a autoarei, am apela la un titlu, "Laolaltă cu mine", care, după felul cum îşi rostogoleşte "l"-urile şi "a"-urile, are ceva de avalanşă ducând cu sine tot ce-i iese în cale: "Litere şoante/ împinse laolaltă cu mine către muchia/ albei pustietăţi..." (într-un alt poem, penultimul din volum, imaginea creşte pe măsura apropierii de acordul final: "Trece avalanşa, învălmăşindu-mă/ în goană/ cu umbra mea speriată"). De unde şi senzaţia forte de "spectacol abrupt" (în pofida unei poetici mai curând potolite: "Nici un detaliu morbid somn liniştit/ Nici o linie piezişă în cădere") a universului poetic cuprins între două coperţi. Altfel spus, o poezie a imperativului categoric implicit, a cărui măsură se conţine în noimele ascunse ce se citesc printre rânduri, dar şi în versurile: "în balanţă trage egal partea de trup/ Şi partea de duh".

Uimitoare la Valeria Grosu este această armonizare a naturii şi divinităţii, puterea de preobrajenie – nu se poate un cuvânt mai potrivit! – a materiei în spirit, dacă ar fi să cităm doar un singur exemplu, din finalul poemului "Iarnă circulară", de o forţă vizionară cu totul aparte: "În primele două zile era sâmbăta morţilor,/ aşa, cum veneau laolaltă mânând din urmă/ lanuri de floarea soarelui înspre candelă". Tot mai greu de trasat, linia de frontieră se pierde în zare, orizont al unei lumi în devenire ("Aproape că eşti, aproape te întrupezi"), văzută însă din perspectiva amurgului, fiindcă, nu-i aşa?, "Adevărat e doar asfinţitul de soare". În poezia Valeriei Grosu bate ora vecerniei, cerna hodinka, numită sugestiv de francezi şi entre chien et loup, textele cuprinse în volum fiind tot atâtea rugăciuni de seară mai mult sau mai puţin disimulate. Cea mai "pe faţă" dintr-acestea, poezia "Duel" are ceva din înverşunarea psalmilor arghezieni (inclusiv la nivelul versificaţiei accidentate), doar că într-un registru minor. Cu surdină. În ultimă instanţă, mierea (eretică) şi ceara (din care se fac lumânări) sunt una, chip şi suflet.

Singura dată când autoarea înclină balanţa de partea naturii, aruncând în aer fragilul echilibru al axei de coordonate în formă de cruce, o face în "Trinitatea lupului", poem absorbit de volumul de faţă ca un ritual dacic într-un scenariu creştin. Versurile gâlgâie de vitalitate, dar şi de o nespusă tandreţe ("Doarme câte un lup în fiece copilărie" – cine dintre cei crescuţi la ţară cu poveştile bunicii nu a vibrat, citindu-l?); ferocitatea se stinge în graţia fiarei, la fel cum prinde "să se trezească gingaş sub sârma fioroasă/ Instinctul regnului, de continuitate". Este, fără doar şi poate, una dintre cele mai frumoase poezii ale Valeriei Grosu, care, în economia cărţii, acoperă partea "eretică" a autoarei. Recitind-o (mai ales strofa mediană a părţii finale: "Îl învaţă mai ales să-şi ţină dinţii în gură/ Să nu-şi zburlească părul doamne fereşte./ Şi urlă a deznădejde când mica făptură/ Nătângă nărav de lup vădeşte"), simt un fior sacru...

Aşa cum apare în Miere eretică, poezia este calea anevoioasă de la persoana a doua singular (acel tu al tuturor corespondenţelor) la propriul eu, între "Cine eşti?" şi "Mai sunt". O schimbare la faţă a pronumelui personal, dar şi/mai ales o schibare a tonului. Cu "Îngerul de vineri" pe post de armură.

* * * * * * *

Deliberat ascetică, dar înzestrată cu o imaginaţie înflăcărată, poezia Valeriei Grosu seamănă izbitor cu une religieuse care visează să fie arsă pe rug pentru erezie în timp ce-şi face rugăciunea de seară. Spectacolul textului începe în momentul în care autodafeul autoimpus s-a consumat – fire delicată, poeta cruţă sensibilitatea cititorului, deşi fiecare gest al său trădează o "caznă nou" (cu câteva excepţii notorii, cum ar fi acest început de Ars poetica: "Dând cu capul în zid, pentru a ne trezi/ Într-un vis înşelător ca mâna caldă a unui asasin...") –; cenuşa poemului ("Miercurea îmi ard manuscrisele...", chiar aşa debutează "Îngerul de miercuri"), caldă încă de temperatura corpului uman, constituie dovada supremă a arderii de tot a creatorului.

Împrumutând un titlu bine cunoscut, am putea sune că întreg itinerarul liric al Valeriei Grosu este chiar drumul cenuşii, care drum nu poate fi urmat decât apostoliceşte: "Desculţ pe arzător prelinsul jăratic".

Dacă ar fi să rezum viaţa romancierei Françoise Sagan (21 iunie 1935 – 24 septembrie 2004), aş apela la două titluri-far, Bonjour tristesse (1954), romanul cu care debuta la doar 18 ani, şi scrierea cu caracter pronunţat autobiografic apărută postum, Toxic (2010), pe cât de plină de promisiuni prima, pe atât de decepţionantă (existenţial!) ultima. Între acestea, zeci de romane (21, dintre care 11 postume!), povestiri, memorii şi jurnale, piese de teatru & scenarii de cinema, totul într-un ritm halucinant; niciodată însă nu va mai da pagini de puritatea & frumuseţea celor din prima sa carte, îngădui-mi-se să citez un fragment de mare poezie (după ediţia PRO Editură şi Tipografie, 2007, Traducere de Nicolae Constantinescu):

„Mă prinsese de braţ şi mă ţinea, râzând. M-am întors spre el şi l-am privit, s-a îngălbenit la faţă aşa cum probabil eram şi eu şi mi-a dat drumul la mână. Dar m-a luat imediat în braţe şi m-a tras după el. Aveam gândurile confuze: trebuia să se întâmple, trebuia să se întâmple. Apoi a urmat hora iubirii: teama pe care o insuflă mâinii dorinţa, tandreţea şi furia, şi acea suferinţă brutală care urma, şi plăcerea triumfătoare. Am avut noroc – şi Cyril blândeţea necesară – să o descopăr chiar din acea zi. (…)

Nu ştiu dacă ceea ce simţeam în acel moment pentru el era iubire – am fost întotdeauna inconstantă şi nu vreau să mă cred altfel decât sunt –, dar în acel moment îl iubeam mai mult decât pe mine, mi-aş fi dat viaţa pentru el. La plecare, m-a întrebat dacă eram supărată pe el şi asta m-a făcut să râd. Să fiu supărată pe el pentru fericire!”

* * * * * * * * *

O viaţă ca o cursă de Formula 1, aşa se prezintă biografia scriitoarei Françoise Sagan, după fulminantul debut la doar 18 ani cu un mic roman (Bonjour tristesse) ce avea să-i aducă nu doar celebritate, ci şi punerea la index din partea Vaticanului care a văzut în carte „o otravă ce trebuie ţinută departe de buzele tineretului”. Graba cu care scrie & publică (anul şi romanul!) se explică prin temperamentul celei supranumită „Mademoiselle Chanel a literaturii”, dar această carieră e cât ce să se întrerupă, după teribilul accident din vara lui 1957. Toxic, Art, 2010, apărut postum, este jurnalul curei de dezintoxicare ce a urmat celor 3 luni în care i s-a administrat un înlocuitor al morfinei (Palfium), iar stilul este când al unei supravieţuitoare („De multă vreme n-am mai trăit cu mine însămi”), când al unei… sinucigaşe („Tot ce încerc să fac pentru mine se-ntoarce împotriva mea, e destul de înspăimântător”).

Telegrafice, adevărate incizii ce nu se cicatrizează cu una cu două, însemnările vorbesc mai degrabă despre caracterul celei în căutare de adrenalină decât despre cura de dezintoxicare, chit că boala (inclusiv ca temă literară) îşi spune şi ea cuvântul: „De-acum înainte, cred că singurele momente în care mă simt fericită cu mine însămi (…) nu vor mai fi decât cele literare”. Trăirea e fără rest, jurnalul fiind nu atât o dezbrăcare, cât o jupuire de viu („Aş vrea să-mi tai părul, să-mi tai capul cu totul, sunt obosită, (…) mă scot singură din sărite”), şi totodată o proiecţie a cărţilor ce au să vină („Mi-ar plăcea să scriu lucruri care se petrec în Spania, cu sânge şi oţel…”). Căci – şi cu asta tânăra de doar 23 de ani anticipează cu 4 decenii gestul sexagenarei ce avea să-şi scrie singură necrologul – „Poate că altceva trebuie să consemnez, dacă jurnalul se vrea a fi complet. Faptul că m-am obişnuit puţin câte puţin cu ideea morţii, privind-o ca pe o idee plată, o soluţie ca oricare alta, dacă boala nu-mi trece”.

I-a trecut, şi boala, şi viaţa, nu şi opera, iar postumitatea scriitoarei se anunţă şi ea de cursă lungă, de unde romanciera şi-a trăit viaţa contra-cronometru – Aimez-vous Françoise Sagan?

Încarcă mai mult

Emilian GALAICU-PĂUN (n. 1964 în satul Unchiteşti, Floreşti, din Republica Moldova).

Redactor-şef al Editurii Cartier; din 2005, autor-prezentator al emisiunii Cartea la pachet de la Radio Europa Liberă; redactor pentru Basarabia al revistei „Vatra“ (Târgu Mureş).

Cărţi publicate:

(POEZIE) Lumina proprie, 1986; Abece-Dor, 1989; Levitaţii deasupra hăului, 1991; Cel bătut îl duce pe Cel nebătut, 1994; Yin Time, 1999 (trad. germană de Hellmut Seiler, Pop-Verlag, 2007); Gestuar, 2002; Yin Time (neantologie), 2004; Arme grăitoare, 2009; A-Z.best, antologie, 2012; Arme grăitoare, ediţie ne varietur, 2015; A(II)Rh+eu / Apa.3D, 2019;

(ROMAN) Gesturi (Trilogia nimicului), 1996; Ţesut viu. 10 x 10, 2011 (trad. engleză de Alistair Ian Blyth, Living Tissue. 10 x 10, Dalkey Archive Press, SUA, 2019);

(ESEU) Poezia de după poezie, 1999; Cărţile pe care le-am citit, cărţile care m-au scris, 2020;

(TRADUCERI) Jean-Michel Gaillard, Anthony Rowley, Istoria continentului european, 2001; Robert Muchembled, Oistorie a diavolului, 2002;Mario Turchetti, Tirania şi tiranicidul, 2003; Michel Pastoureau, O istorie simbolică a Evului Mediu occidental, 2004; Michel Pastoureau, Albastru. Istoria unei culori, 2006; Michel Pastoureau, Ursul. Istoria unui rege decăzut, 2007; Roland Barthes, Jurnal de doliu, 2009; Edward Lear, Scrippius Pip, 2011; Michel Pastoureau, Negru. Istoria unei culori, 2012.

Prezent în numeroase antologii din ţară şi din străinătate.

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG