Emilian Galaicu-Păun

Nu doar filmul Pe aripile vântului este „politic incorect”, ci şi… jocul de şah, cel puţin în formula contemporană, cu piese albe & piese negru – asta dacă e să te iei după mintea celor ce-ar interzice şi… umbra, nu-i aşa? discriminată la lumina zilei.

Puţină lume ştie că, odată ajuns în Occident, jocul de şah arăta altfel, opunând alte două culori cu o mare încărcătură simbolică & istorică. Pentru a face puţină lumină, să deschidem O istorie simbolică a Evului Mediu occidental, de Michel Pastoureau, Cartier, 2004, la capitolul Sosirea jocului de şah în Occident, mai exact la secvenţa De la roşu la negru.

Până la mijlocul secolului al XIII-lea, pe tabla de şah occidentală încă nu se confruntau piese albe cu piese negre, ci piese albe şi piese roşii. Acest contrast de culori nu este cel pe care Occidentul l-a moştenit de la Islam. În jocul indian, ulterior şi în cel musulman, la origine se confruntau – şi se confruntă până în ziua de azi – un câmp negru cu un câmp roşu, două culori ce formează un cuplu de contrarii. O dată în plus, a trebuit regândit un aspect al jocului, şi încă destul de repede, deoarece contrastul dintre negru şi roşu, deosebit de semnificativ în India şi în ţările Islamului, nu are nici o semnificaţie în simbolistica occidentală a culorilor. Astfel câmpul negru va fi transformat în câmp alb, contrastul dintre roşu şi alb constituind pentru sensibilitatea creştină a epocii feudale cuplul de contrarii cel mai puternic.

Într-adevăr, timp îndelungat, Evul Mediu creştin şi-a articulat sistemul de culori în jurul a trei poli: albul, negrul şi roşul – altfel spus, în jurul albului şi al celor două contrarii ale sale. Dar aceste două contrarii nu au între ele nici o relaţie, nici de contrast, nici de asociere. Aşadar, pe la anul 1000, se alege pentru jocul de şah cuplul alb-roşu, care era pe atunci şi cel mai folosit în emblematica şi în practicile codificate ale culorii. Două secole mai târziu, această alegere este repusă în chestiune, iar ideea că un cuplu negru-alb ar fi preferabil cuplului alb-roşu se impune puţin câte puţin. Şi asta deoarece, între timp, culoarea neagră a cunoscut o promovare absolut remarcabilă – din culoarea Diavolului, a morţii şi a păcatului, a devenit culoarea umilinţei şi a cumpătării! – şi, mai cu seamă, dat fiind că teoriile lui Aristotel asupra clasificării culorilor s-au răspândit pe larg, făcând din alb şi negru cele două poluri extreme ale tuturor sistemelor. De-acum înainte, contrastul dintre alb şi negru începe să fie conceput ca fiind mai puternic şi mai bogat în semnificaţii în comparaţie cu cel dintre alb şi roşu.

Joc speculativ, dacă nu cumva de-a dreptul „filosofic”, şahul nu poate decât să fie influenţat de toate aceste mutaţii ale sistemelor de gândire. De-a lungul secolului al XIII-lea, vedem cum pe tabla de şah piesele roşii cedează treptat locul pieselor negre. Pe la mijlocul secolului următor, fără a dispărea în totalitate, aceste piese roşii devin din ce în ce mai rare: jocul de şah s-a copt pentru a intra în acest univers al negrului şi albului ce caracterizează civilizaţia europeană din epoca modernă. Ba chiar a contribuit, alături de cartea imprimată, de imaginea gravată şi de reforma protestantă, la impunerea sa. De bună seamă, ce poate fi mai alb şi negru decât o tablă de şah?

Ceea ce este adevărat pentru piese este adevărat şi pentru tabla de şah: trecerea de la roşu la negru impune definitiv, în secolul al XIII-lea, o transformare a suprafeţei de joc: 64 de căsuţe alternate albe şi negre. Această structură – pentru noi, simbolul însuşi al jocului de şah! – şi-a făcut apariţia şi a început să fie folosită destul de târziu. Timp îndelungat s-a jucat şah, atât în Orient, cât şi în Occident, pe table de altă natură: fie erau formate din pătrăţele alternând roşul şi negrul sau roşul şi albul; fie, mai general şi datând dintr-o epocă mai veche, erau pur şi simplu constituite din linii verticale şi orizontale delimitând cele 64 de căsuţe. Se ştie că primii jucători indieni, persani, arabi şi chiar occidentali s-au mulţumit adeseori cu o asemenea suprafaţă, care putea fi trasată cu creta pe o piatră sau cu degetul pe pământ. Mai multe miniaturi din secolele al XII-lea şi al XIII-lea ne arată astfel de table de şah monocrome. Totuşi structura bicromă „în carouri” a sfârşit prin a se impune…

Mă opresc aici – recomandându-vă alte două secvenţe: O structură infinită şi, mai cu seamă, Un joc pentru a visa –, de frică să nu trec, fără să-mi dau seama, la Jocul cu mărgele de sticlă al lui Hermann Hesse, despre care aş putea vorbi la infinit.

Şi încă, ce facem cu zicătorile „discriminatorii”, de genul „a umbla cu cioara vopsită”?! Şi cum să-l rebotezăm, în spiritul corectitudinii politice, pe Harap Alb?! Ca să nu mai amintesc de Negru-Vodă…

Nu-i vorba de titlul antologiei colective din 1991, prin care tânărul „grup literar de la Braşov” (Andrei Bodiu, Caius Dobrescu, Marius Oprea şi Simona Popescu), cunoscut şi ca „mişcarea maşscriistă”, îşi făcea intrarea în literatura română, ci de acest „Vreau să respir!” planetar, după ce că un bărbat de culoare a fost sufocat de către un poliţist alb în America lui Donald Trump. Se vede că rasismul nu iese cu una cu două la pensie, chiar dacă între timp lumea însăşi se schimbă: prima femeie de culoare laureată a Premiului Nobel pentru Literatură (1993), americana Toni Morrison (1931 – 2019); primul preşedinte de culoare al Statelor Unite, Barack Obama (în funcţie din 20 ianuarie 2009 până în 20 ianuarie 2017); prima femeie de culoare care a cucerit Premiul Oscar pentru rolul principal, Halle Berry cu Monster's Ball (2001) ş.a.m.d.

Pe 11 iulie 1960, o tânără scriitoare din Monroeville, statul Alabama, pe nume Harper Lee (1926 – 2016), publica romanul Să ucizi o pasăre cântătoare, distins în 1961 cu premiul Pulitzer, iar ulterior ajungând să fie considerat „unul dintre cele mai bune romane american ale secolului XX”, tirajul mondial al cărţii depăşind 40 milioane de exemplare. Aşadar, acum 60 de ani, o scriitoare din Sud, în plus, albă, şi care făcea parte din familia generalului confederat Lee, generalul suprem al Armatei Confederaţiei, plasa în centru romanului său de debut procesul unui tânăr de culoare învinuit (pe nedrept!) de viol, şi care ajunge a fi condamnat, în ciuda pledoariei unui avocat alb (chiar tatăl eroinei principale, fetiţa Scout). În cele ce urmează, vă propun un mic fragment din pledoaria finală a lui Atticus, înainte de a pune la rându-mi o întrebare ce nu-mi dă pace de vreo săptămână:

* * * * * * * * *

„Astfel, un bărbat liniştit, cumsecade, modest, care a avut nemaipomenita îndrăzneală să-i pară rău de-o femeie albă, a trebuit să pună în balanţă cuvântul lui împotriva cuvântului a doi albi. Nu e nevoie să vă mai reamintesc înfăţişarea şi purtarea acestora din urmă în cursul depoziţiilor, fiindcă i-aţi văzut şi dumneavoastră. Martorii Ministerului public, exceptându-l pe şeriful comitatului Maycomb, s-au prezentat în faţa dumneavoastră, domnilor, în faţa Curţii, cu cinica siguranţă că depoziţia lor nu va fi pusă nici un moment la îndoială, încredinţaţi că dumneavoastră, domnilor, veţi face cauză comună cu ei din considerentul – cu desăvârşire falacios – că toţi negrii mint, că toţi negrii sunt fiinţe profund imorale, că toţi bărbaţii negri nu pot fi toleraţi în preajma femeilor noastre – dintr-un considerent, aşadar, întru totul pe măsura nivelului lor intelectual.

Ceea ce, domnilor, după cum ştim, e o minciună, o minciună tot atât de întunecată ca şi pielea lui Tom Robinson, o minciună pe care nici nu mai e nevoie să v-o demontez. Cunoaşteţi adevărul, şi adevărul este: unii negri mint, unii negri sunt imorali, unii bărbaţi negri nu trebuie lăsaţi în preajma femeilor – fie ele albe sau negre. Or, acesta este un adevăr valabil pentru întreaga speţă umană, nu numai pentru o anumită rasă de oameni. Nu există om în sala aceasta care să nu fi spus în viaţa lui o minciună, care să nu fi săvârşit niciodată o faptă imorală şi nu există pe lume bărbat care să nu se fi uitat, măcar o dată, la o femeie şi să n-o fi dorit. (…)

Thomas Jefferson a spus cândva că toţi oamenii se nasc egali, maximă cu care yankeilor şi moraliştilor departamentelor de la Washington le place să ne dea peste nas. Există la unii tendinţa de a folosi această frază afară din contextul ei, ca să se poate descurca datorită ei în toate împrejurările. Cel mai ridicol exemplu în acest sens ni-l oferă aceia care conduc învăţământul public şi care-i promovează pe proşti şi pe leneşi deopotrivă cu cei sârguincioşi – fiindcă toţi oamenii s-au născut egali, vă vor spune pilduitor educatorii, iar copiii rămaşi în urmă suferă de groaznice complexe de inferioritate. Noi ştim însă că oamenii nu s-au născut egali în sensul în care vor să-l acrediteze unii; există oameni mai inteligenţi decât alţii, există oameni care au mai multe posibilităţi fiindcă s-au născut cu ele, există oameni care câştigă mai mulţi bani decât alţii, există cucoane care fac prăjituri mai gustoase decât altele – pentru simplu motiv că unii sunt înzestraţi din naştere cu talente care depăşesc nivelul normal al majorităţii oamenilor.

Există însă în această ţară un anume fel în care toţi oamenii se nasc – şi rămân – egali, există o instituţie umană care face din cel mai sărman egalul lui Rockefeller, din cel sărac cu duhul egalul lui Einstein, iar din neştiutorul de carte egalul oricărui preşedinte de colegiu. Această instituţie este, domnilor, Curtea. Ea poate fi Curtea Supremă a Statelor Unite sau ultimul tribunal din ţară, inclusiv această onorată Curte pe care o slujiţi. Curtea îşi are cusururile ei, ca orice instituţie creată de om, dar în această ţară, Curtea este marea nivelatoare, iar în faţa Curţii toţi oamenii sunt egali.” (Harper Lee, Să ucizi o pasăre cântătoare, Editura Venus, 1993)

* * * * * * * * *

Întrebarea ce-mi arde limba este chiar aceasta: Se va găsi oare un avocat de culoare care să-i apere în instanţă pe poliţiştii albi asasini ai lui George Floyd?!