Nu-i vorba de titlul antologiei colective din 1991, prin care tânărul „grup literar de la Braşov” (Andrei Bodiu, Caius Dobrescu, Marius Oprea şi Simona Popescu), cunoscut şi ca „mişcarea maşscriistă”, îşi făcea intrarea în literatura română, ci de acest „Vreau să respir!” planetar, după ce că un bărbat de culoare a fost sufocat de către un poliţist alb în America lui Donald Trump. Se vede că rasismul nu iese cu una cu două la pensie, chiar dacă între timp lumea însăşi se schimbă: prima femeie de culoare laureată a Premiului Nobel pentru Literatură (1993), americana Toni Morrison (1931 – 2019); primul preşedinte de culoare al Statelor Unite, Barack Obama (în funcţie din 20 ianuarie 2009 până în 20 ianuarie 2017); prima femeie de culoare care a cucerit Premiul Oscar pentru rolul principal, Halle Berry cu Monster's Ball (2001) ş.a.m.d.
Pe 11 iulie 1960, o tânără scriitoare din Monroeville, statul Alabama, pe nume Harper Lee (1926 – 2016), publica romanul Să ucizi o pasăre cântătoare, distins în 1961 cu premiul Pulitzer, iar ulterior ajungând să fie considerat „unul dintre cele mai bune romane american ale secolului XX”, tirajul mondial al cărţii depăşind 40 milioane de exemplare. Aşadar, acum 60 de ani, o scriitoare din Sud, în plus, albă, şi care făcea parte din familia generalului confederat Lee, generalul suprem al Armatei Confederaţiei, plasa în centru romanului său de debut procesul unui tânăr de culoare învinuit (pe nedrept!) de viol, şi care ajunge a fi condamnat, în ciuda pledoariei unui avocat alb (chiar tatăl eroinei principale, fetiţa Scout). În cele ce urmează, vă propun un mic fragment din pledoaria finală a lui Atticus, înainte de a pune la rându-mi o întrebare ce nu-mi dă pace de vreo săptămână:
* * * * * * * * *
„Astfel, un bărbat liniştit, cumsecade, modest, care a avut nemaipomenita îndrăzneală să-i pară rău de-o femeie albă, a trebuit să pună în balanţă cuvântul lui împotriva cuvântului a doi albi. Nu e nevoie să vă mai reamintesc înfăţişarea şi purtarea acestora din urmă în cursul depoziţiilor, fiindcă i-aţi văzut şi dumneavoastră. Martorii Ministerului public, exceptându-l pe şeriful comitatului Maycomb, s-au prezentat în faţa dumneavoastră, domnilor, în faţa Curţii, cu cinica siguranţă că depoziţia lor nu va fi pusă nici un moment la îndoială, încredinţaţi că dumneavoastră, domnilor, veţi face cauză comună cu ei din considerentul – cu desăvârşire falacios – că toţi negrii mint, că toţi negrii sunt fiinţe profund imorale, că toţi bărbaţii negri nu pot fi toleraţi în preajma femeilor noastre – dintr-un considerent, aşadar, întru totul pe măsura nivelului lor intelectual.
Ceea ce, domnilor, după cum ştim, e o minciună, o minciună tot atât de întunecată ca şi pielea lui Tom Robinson, o minciună pe care nici nu mai e nevoie să v-o demontez. Cunoaşteţi adevărul, şi adevărul este: unii negri mint, unii negri sunt imorali, unii bărbaţi negri nu trebuie lăsaţi în preajma femeilor – fie ele albe sau negre. Or, acesta este un adevăr valabil pentru întreaga speţă umană, nu numai pentru o anumită rasă de oameni. Nu există om în sala aceasta care să nu fi spus în viaţa lui o minciună, care să nu fi săvârşit niciodată o faptă imorală şi nu există pe lume bărbat care să nu se fi uitat, măcar o dată, la o femeie şi să n-o fi dorit. (…)
Thomas Jefferson a spus cândva că toţi oamenii se nasc egali, maximă cu care yankeilor şi moraliştilor departamentelor de la Washington le place să ne dea peste nas. Există la unii tendinţa de a folosi această frază afară din contextul ei, ca să se poate descurca datorită ei în toate împrejurările. Cel mai ridicol exemplu în acest sens ni-l oferă aceia care conduc învăţământul public şi care-i promovează pe proşti şi pe leneşi deopotrivă cu cei sârguincioşi – fiindcă toţi oamenii s-au născut egali, vă vor spune pilduitor educatorii, iar copiii rămaşi în urmă suferă de groaznice complexe de inferioritate. Noi ştim însă că oamenii nu s-au născut egali în sensul în care vor să-l acrediteze unii; există oameni mai inteligenţi decât alţii, există oameni care au mai multe posibilităţi fiindcă s-au născut cu ele, există oameni care câştigă mai mulţi bani decât alţii, există cucoane care fac prăjituri mai gustoase decât altele – pentru simplu motiv că unii sunt înzestraţi din naştere cu talente care depăşesc nivelul normal al majorităţii oamenilor.
Există însă în această ţară un anume fel în care toţi oamenii se nasc – şi rămân – egali, există o instituţie umană care face din cel mai sărman egalul lui Rockefeller, din cel sărac cu duhul egalul lui Einstein, iar din neştiutorul de carte egalul oricărui preşedinte de colegiu. Această instituţie este, domnilor, Curtea. Ea poate fi Curtea Supremă a Statelor Unite sau ultimul tribunal din ţară, inclusiv această onorată Curte pe care o slujiţi. Curtea îşi are cusururile ei, ca orice instituţie creată de om, dar în această ţară, Curtea este marea nivelatoare, iar în faţa Curţii toţi oamenii sunt egali.” (Harper Lee, Să ucizi o pasăre cântătoare, Editura Venus, 1993)
* * * * * * * * *
Întrebarea ce-mi arde limba este chiar aceasta: Se va găsi oare un avocat de culoare care să-i apere în instanţă pe poliţiştii albi asasini ai lui George Floyd?!