Emilian Galaicu-Păun

Tocmai încheiasem lectura romanului Cizme, robă, cămaşă de noapte, de Jorge Amado (1912 – 2001), Univers, 2014 – pasionantă, fiind vorba de alegerea de noi membri în Academia Braziliană de Litere, care până şi sub dictatura militară a Statului Nou a reuşit să-şi păstreze, mai mult sau mai puţin, libertatea de gândire şi de acţiune (scriere pe care o voi prezenta de astăzi în câteva săptămâni) –, când am primit acest Apel al unui grup de intelectuali, reprezentanți ai mediului academic și ai celui universitar, semnatari ai Declarației de Independență, scriitori, oameni de artă, jurnaliști etc. pe care găsesc de cuviinţă să-l fac public, solidarizându-mă întru totul cu semnatarii acestuia.

La începutul anilor ’90, venerabila noastră instituţie ştiinţifică şi culturală a avut câteva zvâcniri de demnitate, mai cu seamă privitoare la limba română, deschizându-şi totodată porţile pentru nişte cărturari de marcă ostracizaţi & puşi la index în perioada sovietică (Ion Druţă, Mihai Cimpoi, Dumitru Matcovschi ş.a.). După, lucrurile au luat-o pe-o pantă descendentă, iar de la un moment dat, de-a dreptul în derivă. Care deriva a început odată cu alegerea – de fapt, numirea – lui Gheorghe Duca, ex-ministru al Ecologiei, Construcţiilor şi Dezvoltării Teritoriului între 2001 şi 2004, în primul mandat al preşedintelui Vladimir Voronin, în funcţia de Preşedinte al AŞM; şi deja din postul de preşedinte al AŞM, acad. Gheorghe Duca va face jocul aceluiaşi Voronin, în aprilie 2005, înaintându-şi candidatura la funcţie de preşedinte al Republicii Moldova (va obţine un singur vot – gurile rele zic că al contra-candidatului său, căruia i-a netezit astfel drumul spre un al doilea mandat). După 14 ani de „Duca[t]” (24 august 2004 – 28 noiembrie 2018), AŞM se va vedea împărţită în mici feude, şi acestea înstrăinate pe la ministere (de parcă statul n-ar avea suficienţi funcţionari, mai trebuiau mobilizaţi savanţii!) – şi cu asta Adio, cercetare! Altfel spus, statul captiv al ultimilor ani a reuşit să ia în captivitate şi gândirea, prin Instituţia ce-ar fi trebuit să reprezinte elita intelectuală a unei naţiuni, şi care acum se vede marginalizată (dacă nu cumva şi dezmembrată, prin trecerea unor Institute ale AŞM în subordinea ministerelor de resort), nu şi pe oamenii de ştiinţă oneşti care-şi fac auzită astfel vocea.

Că tot am rostit sintagma – Gândirea captivă a polonezului Czesław Miłosz (Premiului Nobel pentru Literatură, 1980) apărea la Paris în chiar anul morţii lui Stalin, 1953, fiind tradusă ulterior în toată lumea. Peste ani, Gianni Vattimo şi Pier Aldo Rovati publicau Gândirea slabă, şi ea având un răsunet planetar. Nu cumva a venit timpul unui discurs ferm, savant şi intelectual, unul de reafirmare a Gândirii libere?!

* * * * * * * * *

APELUL

Unui grup de intelectuali, reprezentanți ai mediului academic și ai celui universitar, semnatari ai Declarației de Independență, scriitori, oameni de artă, jurnaliști, pedagogi, medici, lucrători ai instituțiilor de drept

CĂTRE POPORUL REPUBLICII MOLDOVA

CĂTRE FORURILE DECIZIONALE ALE STATULUI

Constatând cu profundă îngrijorare impasul în care s-a pomenit societatea noastră în urma politicilor naționale, sociale, economice și de altă natură, care mai bine de două decenii au țintit doar interesul egoist de putere al unor cercuri oligarhice corupte;

Ținând cont de faptul că în degringolada generală, în care primează manipulările unui politicianism cinic de conjunctură cu implicitele deformări ale adevărului și instigări la ură și dispreț suveran față de normele elementare de conviețuire socială, vocea elitei intelectuale este practic absentă;

Conștienți de impactul destabilizator și distructiv al vacuumului intelectual din orice societate și, cu atât mai mult, dintr-o societate ca a noastră, cu atâtea valuri de epurare și hemoragii tragice în rândul intelectualității basarabene din 1940 încoace;

Având deplina convingere că regenerarea vitală a unei societăți ajunsă în pragul colapsului este posibilă numai prin mobilizarea și ridicarea la rang de autoritate națională reală, de necontestat a efortului moral și spiritual creator al tuturor forțelor intelectuale de care dispune, în special, al celor din domeniul cercetării;

Recunoscând că acest lucru nu este cu putință fără instituționalizarea lor într-o structură autonomă, flexibilă, nesupusă jocurilor de putere ale politicului, capabilă să reacționeze prompt, profesionist, cu expertize înalt calificate la problemele și imperativele stringente ale realităților naționale, să articuleze cu responsabilitate și discernământ soluții de revitalizare a societății, programe și strategii de dezvoltare durabilă;

Remarcând în tradiția noastră rolul de instituție națională fundamentală a Academiei de Științe, luând în considerație și potențialul de cadre, precum și baza logistică de care a dispus până nu demult, suntem ferm convinși că acest for științific poate și trebuie să revină în prim-planul inițiativelor de stopare a crizei endemice sociale, ca generator de idei și proiecte, dar și ca arbitru al deciziilor de o importanță vitală pentru întreaga societate.

Animați de răspunderea față de viitorul nostru tot mai incert, încredințați că destinul de mâine depinde numai de acțiunile noastre ferme de azi, ghidați de ideea că resuscitarea socială e posibilă doar prin mijlocirea forței creative a ideilor purtând girul unei autorități naționale,

PROPUNEM:

1. Considerarea programului politic de reformare a Academiei de Științe și a domeniului cercetării ca fiind unul EȘUAT prin diletantism, decizii arbitrare și imixtiuni de interese oculte oligarhice față de patrimoniul instituției.

2. Recunoașterea publică, onestă, că actualul statut al AȘM de simplu club de discuții, fără institute de cercetare, fără prerogative decizionale, cu o funcție platonică de consultanță și cu un aparat birocratic umflat reduce, în realitate, AȘM la un rol social de instituție parazitară.

3. Admiterea evidenței că cercetarea științifică se află astăzi în Republica Moldova sub presiunea enormă a unui sistem contorsionat supraetajat de structuri birocratice de „control” (ministere, agenții, instituții financiare), care situează munca savanților în regimul aleatoriu al bunului plac al unor funcționari fără pregătire în domeniu și care substituie prioritățile de cercetare cu preponderențele inflexibile ale multiplelor dosare și „dări de seamă”.

4. Dat fiind faptul că, în lumina celor expuse mai sus, imperativul reformării AȘM și a domeniului cercetării științifice în ansamblu ESTE O PRIORITATE NAȚIONALĂ, suntem siguri că Academiei de Științe îi revine în acest proces o funcție diriguitoare de primă vioară.

5. Luând în considerație suspiciunile (întemeiate, după mărturisirile din mass-media ale unor persoane avizate) de ilegitimitate a alegerilor actualului Președinte al AȘM prin imixtiunea și presiunile factorilor politici, dar și slabele sale performanțe manageriale demonstrate, pe care crede dumnealui că le poate compensa cu noi obediențe politice, apare în mod stringent necesitatea alegerii, în baza competiției mai multor candidați cu propuneri de programe de reformare a științei, a unei noi conduceri a AȘM.

Așa să ne ajute Dumnezeu!

Mihai Cimpoi, academician

Haralampie Corbu, academician

Nina Corcinschi, directorul Institutului de Filologie Română „B.P. Hasdeu”, dr.hab. în filologie

Andrei Țurcanu, dr.hab. în filologie, votant și semnatar al Declarației de Independență

Alexandru Burlacu, dr.hab. în filologie

Vlad Pâslaru, dr.hab. în pedagogie

Vasile Bahnaru, dr.hab. în filologie

Eugenia Mincu, dr.hab. în filologie

Olesea Gârlea, doctor în filologie

Sergiu Cogut, doctor în filologie

Dumitru Apetri, doctor în filologie

Ion Bărbuță, doctor în filologie

Ion Buruiană, doctor în filologie

Galaction Verebceanu, doctor în filologie

Galina Anițoi, doctor în filologie

Alexandru Cosmescu, doctor în filologie

Viorica Răileanu, doctor în filologie

Nadejda Ivanov, doctor în filologie

Constantin Ivanov, doctorand

Liliana Botnaru, doctorand

Sunetul inconfundabil al lingurilor bocănind în fundul cratiţelor goale, în plin centrul Chişinăului, chiar în faţa Guvernului RM, în dimineaţa zilei de miercuri, 27 mai; şi după o pauză de mas(c)ă, un flashmob al reprezentanţilor industriei restauratoare, care au improvizat în Piaţa Marii Adunări Naţionale o terasă, revendicându-şi dreptul constituţional la muncă. Se-nţelege că n-a ieşit nimeni să discute cu protestatarii/manifestanţii. În toate aceste săptămâni (deja, luni!) de carantină, un preşedinte de ţară (care numai a subnutrit nu arată!) se întâlneşte, ici şi colo, cu tot felul de oameni (& veteranii, copiii, agricultorii etc.), arătându-se de fiecare dată FĂRĂ MASCĂ (inclusiv atunci când în faţă are nişte bunici cu nepoţi, aceştia purtând mască), fiind întâmpinat cu pâine şi sare (obiceiul pământului!), din care gustă, şi cu asta plecarea în popor se încheie – în cheie... de campanie electorală.

Nu sunt „un stâlp de cafenea” – n-am fost niciodată! –, mă simt însă solidar cu cei care ştiu să servească o cafea, o bere, un pahar cu vin, făcând comunicarea dintre oameni mai lesne; abia aştept să stau cu prietenii la o masă, fie şi pentru a redescoperi gustul pentru micile bucurii de zi cu zi, de care am fost lipsiţi atâta timp. Ştiu totodată că lecturile nu ţin de foame – nici măcar de foamea spirituală, căci oricum simţi nevoia unei comunicări de la om la om! –; întrebarea este dacă cei cu pâinea şi cuţitul se pot transpune în pielea celor mulţi şi flămânzi.

La aceştia îmi stă gândul, la toţi cei care ştiu cum hârşâie lingura pe fundul cratiţei goale, şi ce gust au firimiturile de la cină, la toţi oamenii care cresc, în sudoarea frunţii lor, pâinea cu care demnitari în rang mai înalt sau mai mic sunt întâmpinaţi, că-i sărbătoare, că-i pandemie. Acestora din urmă, şi în mod special preşedintelui plimbăreţ (ca Vodă prin lobodă – vorba vine; de ce lobodă? supravieţuitorii Foametei din ’46 ştiu de ce!), li se adresează fragmentele de mai jos, extrase dintr-o scriere care nu aş vrea să devină şi cartea neamului nostru, Foamea, de Knut Hamsun:

* * * * * * *

„De-aş fi avut doar un pic de mâncare într-o zi atât de senină! Impresia acestei dimineţi vesele mă copleşise, nu-mi puteam stăpâni sentimentul de mulţumire şi, fără vreun motiv precis, am început, de bucurie, să fredonez un cântec. În faţa unei măcelării o femeie cu un coş în mână se gândea dacă e cazul să cumpere cârnaţi pentru prânz; când am trecut pe lângă ea, s-a uitat la mine. Nu mai avea decât un singur dinte în gură. Nervos şi iritabil cum devenisem în ultimele zile, m-am simţit dezgustat de figura femeii; dintele lung şi galben arăta ca un deget mic crescut din falcă, iar privirea pe care o îndreptase spre mine era încă preocupată de cârnaţi. Dintr-o dată mi-a pierit toată pofta de mâncare şi mi s-a făcut greaţă.

(…)

Era ora trei. Foamea mă chinuia tot mai mult; eram extenuat şi pe drum vomitam din când în când, pe ascuns. M-am îndreptat spre restaurantul popular, am citit lista de bucate şi am dat nepăsător din umeri, ca şi când păstrama şi slănina afumată nu erau mâncăruri pentru mine (…) Deodată m-a cuprins o toropeală ciudată; mi-am continuat drumul fără să-i dau importanţă. Dar această stare s-a înrăutăţit şi până la urmă am fost nevoit să mă aşez pe o treaptă, în faţa unei uşi. În întreaga mea fiinţă s-a produs o schimbare: ca şi când în interiorul meu s-ar fi deplasat ceva, ca şi când s-ar fi rupt ceva în creier. Am încercat de câteva ori să-mi reiau răsuflarea şi am rămas acolo pe treaptă, ameţit. (…) Ce era senzaţia nouă, această nouă tortură, care se adăuga acum la toate celelalte? Să fi fost urmarea faptului că dormisem pe pământul gol? Sau poate fiindcă nu mâncasem încă nimic? La drept vorbind, o viaţă ca asta nu mai avea nici un rost.

(…)

Iar acum eram atât de flămând, încât măruntaiele mi se răsuceau ca nişte viermi. Şi nicăieri nu era scris că voi putea face rost de ceva mâncare până la sfârşitul zilei. Pe măsură ce timpul trecea, mă simţeam parcă tot mai stors, atât sufleteşte, cât şi trupeşte.

(…)

Eram flămând, foarte flămând; (…) trecuseră două, aproape trei zile şi nopţi de când nu mai mâncasem nimic şi mă simţeam sleit; mă obosea chiar şi să ţin creionul în mână. Foamea începuse să mă chinuiască din nou. De-aş avea măcar un pic de pâine! O pâine mică, gustoasă, de secară, din care să poţi muşca în timp ce colinzi străzile. Şi mergeam gândindu-mă la un anumit fel de pâine de secară, care ar fi atât de bună. Foamea mă chinuia puternic, doream să mor, să fiu departe. Am devenit sentimental şi am început să plâng. Mizeria mea nu se mai sfârşea.

(…)

Singurul lucru care mă jena într-o oarecare măsură era foamea, cu toată repulsia pe care o simţeam faţă de mâncare. Din nou mi se făcuse o neruşinată poftă de mâncare, mă măcina o lăcomie lăuntrică persistentă, care creştea din ce în ce. Simţeam în piept ceva ce mă roade fără milă; parcă acolo s-ar fi desfăşurat o activitate tăcută, ciudată; ai fi zis că mişună câteva zeci de animale minuscule; îşi întorceau capul spre dreapta şi rodeau puţin, apoi şi-l întorceau spre stânga şi rodeau puţin, se opreau un moment, începeau din nou, îşi croiau fără zgomot şi grabă drum peste tot şi lăsau spaţiile goale pretutindeni pe unde trecuseră.

(…)

Simţeam o foame cumplită. Nu mai ştiam cum să-mi înăbuş această neruşinată poftă de mâncare. Mă răsuceam pe bancă, ba într-o parte, ba în cealaltă, apăsându-mi pieptul de genunchi. După ce s-a întunecat, m-am târât până la primărie – numai Dumnezeu ştie cum am ajuns acolo – şi m-am aşezat pe balustradă. Mi-am smuls un buzunar de la haină, l-am băgat în gură şi am început să-l mestec, de altminteri fără să mă gândesc precis la ceva, cu o figură întunecată, cu ochii holbaţi în gol.

(…)

Apoi m-am adresat cu impertinenţă primului măcelar pe care l-am văzut:

– O, fiţi vă rog, atât de bun şi daţi-mi un os pentru câinele meu. Doar un os. Nu e nevoie să fie nimic pe el. Doar să ţină câinele ceva în gură.

Am primit un os, un mic ciolan minunat, pe care mai era puţină carne. L-am vârât sub haină. I-am mulţumit măcelarului cu atâta emfază, încât m-a privit mirat. Apoi am urcat din nou. Inima îmi bătea cu putere. (…) Am început să rod ciolanul…

N-avea nici un gust; ciolanul exala un miros greţos de sânge alterat şi am simţit pe loc că-mi vine să vomez. Am încercat încă o dată. De-aş reuşi să nu dau carnea afară! Dar am vomat din nou. M-am înfuriat, am muşcat cu putere, am desprins o fâşie mică de carne şi am înghiţit-o cu forţa. Dar nici aceasta nu a folosit la nimic: căci îndată ce bucăţelele se încălzeau în stomac, veneau iarăşi înapoi. Am strâns pumnii ca un ieşit din minţi, am început să plâng de neputinţă şi să rod cu furie. Plângeam atât de tare, încât ciolanul s-a mânjit de lacrimi.”

* * * * * * *

Mă opresc aici, deşi abia de-am trecut de jumătatea cărţii lui Knut Hamsun; dacă lectura vi se pare greu de suportat, aflaţi că paginile cu adevărat cumplite abia urmează. Nu voi cita aşadar nici din Eseu despre orbire al portughezului în-Nobel-at Jose Saramago, nici cu atât mai abitir din Drumul lui Cormac McCarthy – până şi unui cititor profesionist ca mine anumite pasaje au reuşit să-mi întoarcă stomacul pe dos. Nu-mi fac iluzii, literatura (oricât de bună!!!) nu ţine de foame – cel mult, face să ţi se pună un nod în gât. Asta, sigur, dacă nu te împiedică nodul de la cravată… prezidenţială!