Linkuri accesibilitate

Emilian Galaicu-Păun

Dacă ar fi să rezum viaţa romancierei Françoise Sagan (21 iunie 1935 – 24 septembrie 2004), aş apela la două titluri-far, Bonjour tristesse (1954), romanul cu care debuta la doar 18 ani, şi scrierea cu caracter pronunţat autobiografic apărută postum, Toxic (2010), pe cât de plină de promisiuni prima, pe atât de decepţionantă (existenţial!) ultima. Între acestea, zeci de romane (21, dintre care 11 postume!), povestiri, memorii şi jurnale, piese de teatru & scenarii de cinema, totul într-un ritm halucinant; niciodată însă nu va mai da pagini de puritatea & frumuseţea celor din prima sa carte, îngădui-mi-se să citez un fragment de mare poezie (după ediţia PRO Editură şi Tipografie, 2007, Traducere de Nicolae Constantinescu):

„Mă prinsese de braţ şi mă ţinea, râzând. M-am întors spre el şi l-am privit, s-a îngălbenit la faţă aşa cum probabil eram şi eu şi mi-a dat drumul la mână. Dar m-a luat imediat în braţe şi m-a tras după el. Aveam gândurile confuze: trebuia să se întâmple, trebuia să se întâmple. Apoi a urmat hora iubirii: teama pe care o insuflă mâinii dorinţa, tandreţea şi furia, şi acea suferinţă brutală care urma, şi plăcerea triumfătoare. Am avut noroc – şi Cyril blândeţea necesară – să o descopăr chiar din acea zi. (…)

Nu ştiu dacă ceea ce simţeam în acel moment pentru el era iubire – am fost întotdeauna inconstantă şi nu vreau să mă cred altfel decât sunt –, dar în acel moment îl iubeam mai mult decât pe mine, mi-aş fi dat viaţa pentru el. La plecare, m-a întrebat dacă eram supărată pe el şi asta m-a făcut să râd. Să fiu supărată pe el pentru fericire!”

* * * * * * * * *

O viaţă ca o cursă de Formula 1, aşa se prezintă biografia scriitoarei Françoise Sagan, după fulminantul debut la doar 18 ani cu un mic roman (Bonjour tristesse) ce avea să-i aducă nu doar celebritate, ci şi punerea la index din partea Vaticanului care a văzut în carte „o otravă ce trebuie ţinută departe de buzele tineretului”. Graba cu care scrie & publică (anul şi romanul!) se explică prin temperamentul celei supranumită „Mademoiselle Chanel a literaturii”, dar această carieră e cât ce să se întrerupă, după teribilul accident din vara lui 1957. Toxic, Art, 2010, apărut postum, este jurnalul curei de dezintoxicare ce a urmat celor 3 luni în care i s-a administrat un înlocuitor al morfinei (Palfium), iar stilul este când al unei supravieţuitoare („De multă vreme n-am mai trăit cu mine însămi”), când al unei… sinucigaşe („Tot ce încerc să fac pentru mine se-ntoarce împotriva mea, e destul de înspăimântător”).

Telegrafice, adevărate incizii ce nu se cicatrizează cu una cu două, însemnările vorbesc mai degrabă despre caracterul celei în căutare de adrenalină decât despre cura de dezintoxicare, chit că boala (inclusiv ca temă literară) îşi spune şi ea cuvântul: „De-acum înainte, cred că singurele momente în care mă simt fericită cu mine însămi (…) nu vor mai fi decât cele literare”. Trăirea e fără rest, jurnalul fiind nu atât o dezbrăcare, cât o jupuire de viu („Aş vrea să-mi tai părul, să-mi tai capul cu totul, sunt obosită, (…) mă scot singură din sărite”), şi totodată o proiecţie a cărţilor ce au să vină („Mi-ar plăcea să scriu lucruri care se petrec în Spania, cu sânge şi oţel…”). Căci – şi cu asta tânăra de doar 23 de ani anticipează cu 4 decenii gestul sexagenarei ce avea să-şi scrie singură necrologul – „Poate că altceva trebuie să consemnez, dacă jurnalul se vrea a fi complet. Faptul că m-am obişnuit puţin câte puţin cu ideea morţii, privind-o ca pe o idee plată, o soluţie ca oricare alta, dacă boala nu-mi trece”.

I-a trecut, şi boala, şi viaţa, nu şi opera, iar postumitatea scriitoarei se anunţă şi ea de cursă lungă, de unde romanciera şi-a trăit viaţa contra-cronometru – Aimez-vous Françoise Sagan?

Nu doar filmul Pe aripile vântului este „politic incorect”, ci şi… jocul de şah, cel puţin în formula contemporană, cu piese albe & piese negru – asta dacă e să te iei după mintea celor ce-ar interzice şi… umbra, nu-i aşa? discriminată la lumina zilei.

Puţină lume ştie că, odată ajuns în Occident, jocul de şah arăta altfel, opunând alte două culori cu o mare încărcătură simbolică & istorică. Pentru a face puţină lumină, să deschidem O istorie simbolică a Evului Mediu occidental, de Michel Pastoureau, Cartier, 2004, la capitolul Sosirea jocului de şah în Occident, mai exact la secvenţa De la roşu la negru.

Până la mijlocul secolului al XIII-lea, pe tabla de şah occidentală încă nu se confruntau piese albe cu piese negre, ci piese albe şi piese roşii. Acest contrast de culori nu este cel pe care Occidentul l-a moştenit de la Islam. În jocul indian, ulterior şi în cel musulman, la origine se confruntau – şi se confruntă până în ziua de azi – un câmp negru cu un câmp roşu, două culori ce formează un cuplu de contrarii. O dată în plus, a trebuit regândit un aspect al jocului, şi încă destul de repede, deoarece contrastul dintre negru şi roşu, deosebit de semnificativ în India şi în ţările Islamului, nu are nici o semnificaţie în simbolistica occidentală a culorilor. Astfel câmpul negru va fi transformat în câmp alb, contrastul dintre roşu şi alb constituind pentru sensibilitatea creştină a epocii feudale cuplul de contrarii cel mai puternic.

Într-adevăr, timp îndelungat, Evul Mediu creştin şi-a articulat sistemul de culori în jurul a trei poli: albul, negrul şi roşul – altfel spus, în jurul albului şi al celor două contrarii ale sale. Dar aceste două contrarii nu au între ele nici o relaţie, nici de contrast, nici de asociere. Aşadar, pe la anul 1000, se alege pentru jocul de şah cuplul alb-roşu, care era pe atunci şi cel mai folosit în emblematica şi în practicile codificate ale culorii. Două secole mai târziu, această alegere este repusă în chestiune, iar ideea că un cuplu negru-alb ar fi preferabil cuplului alb-roşu se impune puţin câte puţin. Şi asta deoarece, între timp, culoarea neagră a cunoscut o promovare absolut remarcabilă – din culoarea Diavolului, a morţii şi a păcatului, a devenit culoarea umilinţei şi a cumpătării! – şi, mai cu seamă, dat fiind că teoriile lui Aristotel asupra clasificării culorilor s-au răspândit pe larg, făcând din alb şi negru cele două poluri extreme ale tuturor sistemelor. De-acum înainte, contrastul dintre alb şi negru începe să fie conceput ca fiind mai puternic şi mai bogat în semnificaţii în comparaţie cu cel dintre alb şi roşu.

Joc speculativ, dacă nu cumva de-a dreptul „filosofic”, şahul nu poate decât să fie influenţat de toate aceste mutaţii ale sistemelor de gândire. De-a lungul secolului al XIII-lea, vedem cum pe tabla de şah piesele roşii cedează treptat locul pieselor negre. Pe la mijlocul secolului următor, fără a dispărea în totalitate, aceste piese roşii devin din ce în ce mai rare: jocul de şah s-a copt pentru a intra în acest univers al negrului şi albului ce caracterizează civilizaţia europeană din epoca modernă. Ba chiar a contribuit, alături de cartea imprimată, de imaginea gravată şi de reforma protestantă, la impunerea sa. De bună seamă, ce poate fi mai alb şi negru decât o tablă de şah?

Ceea ce este adevărat pentru piese este adevărat şi pentru tabla de şah: trecerea de la roşu la negru impune definitiv, în secolul al XIII-lea, o transformare a suprafeţei de joc: 64 de căsuţe alternate albe şi negre. Această structură – pentru noi, simbolul însuşi al jocului de şah! – şi-a făcut apariţia şi a început să fie folosită destul de târziu. Timp îndelungat s-a jucat şah, atât în Orient, cât şi în Occident, pe table de altă natură: fie erau formate din pătrăţele alternând roşul şi negrul sau roşul şi albul; fie, mai general şi datând dintr-o epocă mai veche, erau pur şi simplu constituite din linii verticale şi orizontale delimitând cele 64 de căsuţe. Se ştie că primii jucători indieni, persani, arabi şi chiar occidentali s-au mulţumit adeseori cu o asemenea suprafaţă, care putea fi trasată cu creta pe o piatră sau cu degetul pe pământ. Mai multe miniaturi din secolele al XII-lea şi al XIII-lea ne arată astfel de table de şah monocrome. Totuşi structura bicromă „în carouri” a sfârşit prin a se impune…

Mă opresc aici – recomandându-vă alte două secvenţe: O structură infinită şi, mai cu seamă, Un joc pentru a visa –, de frică să nu trec, fără să-mi dau seama, la Jocul cu mărgele de sticlă al lui Hermann Hesse, despre care aş putea vorbi la infinit.

Şi încă, ce facem cu zicătorile „discriminatorii”, de genul „a umbla cu cioara vopsită”?! Şi cum să-l rebotezăm, în spiritul corectitudinii politice, pe Harap Alb?! Ca să nu mai amintesc de Negru-Vodă…

Încarcă mai mult

Emilian GALAICU-PĂUN (n. 1964 în satul Unchiteşti, Floreşti, din Republica Moldova).

Redactor-şef al Editurii Cartier; din 2005, autor-prezentator al emisiunii Cartea la pachet de la Radio Europa Liberă; redactor pentru Basarabia al revistei „Vatra“ (Târgu Mureş).

Cărţi publicate:

(POEZIE) Lumina proprie, 1986; Abece-Dor, 1989; Levitaţii deasupra hăului, 1991; Cel bătut îl duce pe Cel nebătut, 1994; Yin Time, 1999 (trad. germană de Hellmut Seiler, Pop-Verlag, 2007); Gestuar, 2002; Yin Time (neantologie), 2004; Arme grăitoare, 2009; A-Z.best, antologie, 2012; Arme grăitoare, ediţie ne varietur, 2015; A(II)Rh+eu / Apa.3D, 2019;

(ROMAN) Gesturi (Trilogia nimicului), 1996; Ţesut viu. 10 x 10, 2011 (trad. engleză de Alistair Ian Blyth, Living Tissue. 10 x 10, Dalkey Archive Press, SUA, 2019);

(ESEU) Poezia de după poezie, 1999; Cărţile pe care le-am citit, cărţile care m-au scris, 2020;

(TRADUCERI) Jean-Michel Gaillard, Anthony Rowley, Istoria continentului european, 2001; Robert Muchembled, Oistorie a diavolului, 2002;Mario Turchetti, Tirania şi tiranicidul, 2003; Michel Pastoureau, O istorie simbolică a Evului Mediu occidental, 2004; Michel Pastoureau, Albastru. Istoria unei culori, 2006; Michel Pastoureau, Ursul. Istoria unui rege decăzut, 2007; Roland Barthes, Jurnal de doliu, 2009; Edward Lear, Scrippius Pip, 2011; Michel Pastoureau, Negru. Istoria unei culori, 2012.

Prezent în numeroase antologii din ţară şi din străinătate.

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG