Joi, 10 martie, la Muzeul Naţional de Artă din Chişinău s-a vernisat expoziţia de pictură şi grafică a lui Vasile Cojocaru (1932 – 2012), la 10 ani de la trecerea sa în nefiinţă & în ajunul (pe 21 septembrie) aniversării de 90 de ani. Lume puţină, dar cu adevărat selectă, feţe cunoscute de artişti plastici & muzeografi, o echipă TV – evenimentul are loc în ciuda atmosferei apăsătoare a ultimelor două săptămâni, în care Ucraină rezistă eroic la bombardamentele Rusiei lui Putin, iar Republica Moldova primeşte zilnic mii de refugiaţi.
N-am să mă dau cu părerea despre pânzele lui Vasile Cojocaru (pe care am apucat să-l cunosc de son vivant, în ultimele sale două decenii); au făcut-o la modul profesionist criticii de artă Sofia Bobernagă („Vasile Cojocaru este un maestru amplu şi generos, cu o înclinaţie vădită spre elementul constructiv. Se complace în a inventa forme cu un colorit de tonuri roşietice şi dure, împrospătate pe alocuri cu sclipiri de un cobalt pur. Pictează cu predilecţie peisaje şi flori, dacă vorbim despre pictura în ulei. (…) Deşi dezvoltă un număr restrâns de teme, reînnoieşte la fiecare reluare a subiectului, punerea în scenă şi efectele picturale. Forţa lui interioară creează imagini viguroase capabile să releve forme consistente”), dr. Constantin Spânu („Întreaga creaţie a plasticianului se divizează în două mari segmente temporale, perioade în care artistul realizează opere valoroase mai întâi în tehnicile graficii de şevalet (anii ’60 – mijlocul anilor ’80), ca mai apoi să-şi îndrepte efortul creator spre valorificarea picturii în ulei, gen în care Vasile Cojocaru atinge virtuozitatea în mânuirea mijloacelor tehnice şi profunzimea analitică în procesul de operare cu mijloacele plastice ale picturii”), dr. Eleonora Barbas („Cultivând o pictură de factură postimpresionistă, Vasile Cojocaru fixează pe pânză farmecul şi pitorescul peisajului rural, al naturii statice. El descoperă valenţele lirice ale unor întinderi nesfârşite, cu orizonturi deschise, sau ale unor colţuri intime de pădure, margini de sat, sau măreţia munţilor din Transilvania. Pictorul utilizează atât acorduri din registrele joase ale gamei, cât şi intensa strălucire a tonurilor înalte. Adânca afinitate sufletească a pictorului cu lumea plină de culoare a satului de baştină pare a fi acea sursă abundentă de energie care îi alimentează creaţia”) ş.a. Vă invit însă să intraţi în acest univers al culorilor atât de vii, pentru a vă limpezi privirea, după ce că s-a pus perdeaua de lacrimi pe chipurile noastre:
